Austria 1982: ultimul salt al lui Colin

Austria 1982: ultimul salt al lui Colin

Cel mai numeros public văzut vreodată pe Osterreichring a plecat oarecum dezamăgit acasă. Eroul lor, revenit după retragerea din 1979, când se săturase să „se mai învârtă în cercuri”, terminase numai pe locul cinci într-o cursa care poate fi într-un fel o oglindă a celui mai imprevizibil și ciudat sezon din istoria F1. La boxele Lotus însă era sărbătoare. Elio de Angelis, un suflet delicat și un talent natural indiscutabil reușise o performanță remarcabilă în cea mai solidă mașină non-turbo a zilei.

După 7 aprilie 1968, Colin Chapman devenise mai îngândurat, chiar dacă nu mai puțin inspirat, însă nu lăsa să se vadă golul creat de dispariția pilotului său emblematic. Ba mai mult, exploziile de bucurie în momentul în care o creație a sa trecea prima linia de sosire deveniseră un fel de marcă înregistrată Lotus. Pe 15 august 1982, F1 avea să fie martora ultimei manifestații de acest gen. Șapca faimoasă a celui mai strălucit designer din istorie s-a dus parcă mai sus ca niciodată, aruncată de mâna care desenase Lotus 25, 49, 72, 79. Se încheia poate un ciclu.

Cursa

În warm-up-ul de dimineață, Brabham-urile lui Piquet și Patrese dăduseră încă o dată tonul. Renault-urile întâmpinaseră probleme majore, ceilalți fuseseră și ei pe acolo, mai mult sau mai puțin. Însă spectacolul de pe pistă pălise în fața celui din tribune și de pe dealurile din jurul circuitului. Zecile de mii de austrieci veniți special să îl aclame pe Niki Lauda își făcuseră simțită zgomotoasa lor prezență. Dar nimic nu se compara cu nebunii tifosi italieni care trecuseră Alpii în speranța că Patrick Tambay, înlocuitorul lui Pironi, va repeta victoria de la Hockenheim. Și francezul le dăduse motive de bucurie, stabilind un respectabil al patrulea timp în warm-up.

Cursa a fost o cu totul altă poveste. Bineînțeles că după o plecare inițială mai greoaie datorita lag-ului, mașinile turbo s-au dus ca niște rachete în față. Doi piloți inspirați au încercat să se lipească de coada lor: Rosberg și De Angelis. În spatele lor însă haosul a lovit! Cele două Alfe s-au acroșat, cea pilotată de de Cesaris fiind proiectată în Williams-ul lui Derek Daly. Toate cele 3 monoposturi au fost scoase din joc, nenumărate rămășițe împrăștiindu-se pe pistă. E momentul în care Dereck Ongaro, directorul cursei, hotărăște să arate steagul rosu. După ce și ultima mașină se depărtează de linia standurilor, comisarii de cursă se reped cu o viteză neobișnuită, retrag epavele în afara circuitului și curăță în cea mai mare măsură bucățile de metal din zonă. Când Ongaro trece de gardul de protecție pentru a intra să arate steagul roșu întâlnește o pistă aproape intactă și, surpriză, renunță la decizia sa. Nu trecuse niciun minut și jumătate de la startul întrecerii. După numai câteva secunde, Piquet și Patrese trec razant pe acolo pentru a încheia primul tur. În urma lor se păstrează ordinea de pe grila de start: Prost, Tambay și Arnoux vânați de de Angelis și Rosberg. Ferrari-ul cu numarul 27 are ghinion și un pneu spate e tăiat de o bucățică de metal rămasă în urma carambolajului. Imediat, Tambay încetinește simțitor de frica unei explozii și parcurge distanța până la standuri cu viteza melcului. 3minute și 38 de secunde face francezul până acolo. Mecanicii își fac treaba, dar când iese din nou pe pistă era la peste două tururi de lider. Speranțele tifosilor primiseră o lovitură serioasă.

Turul 2: Patrese forțează și își depășește coechipierul, ambele Brabham-uri rulând vizibil mai iute decât concurența. Italianul face 1’33”736 în turul 4, dar brazilianul răspunde cu 1’33”699 care va rămâne și recordul cursei. Superioritate zdrobitoare a mașinilor lui Gordon Murray? Sau implementarea noii strategii având la baza realimentarea? În spatele lor, dar pierzând peste o secundă pe fiecare tur veneau grupate cele doua Renault-uri, apoi primele aspirate: de Angelis, Mansell și Rosberg. Mai spre coada grilei, Alboreto pierde controlul Tyrrell-ului și îl proptește în gard în Boschkurve. Corsa finita. În bucla următoare, impresionantele Toleman ale lui Warwick și Fabi, pornite de 15 respectiv 17, iau plasa lui Keke apoi îl sar ușor. În turul 4 e rândul lui Mansell să cadă victimă asaltului conaționalului său. Fabi trece și el în turul următor și ordinea se stabilizează temporar. În frunte, cele două Brabham-BMW fugeau de pluton, în timp ce de Angelis pilota superb, „strălucind printre virajele de mare viteză ale Osterreichring ca singurul pilot ce putea ține trena mașinilor turbo” scrie Jenks în MotorSport Magazine.

Recitalul Toleman se frânge brusc în bucla a 8-a. Fabi pierde diferențialul și trage neajutorat pe dreapta, în scurt timp Warwick abandonând și el cu suspensia spate ruptă. Ca și în 1964, circuitul de la Zeltweg se dovedea un distrugător de mașini. În acest moment (turul 10) ordinea era: Patrese, Piquet, apoi Prost – deja acuzând un ecart de 14 secunde, Arnoux, de Angelis, Rosberg, Laffite și un surprinzător Brian Henton, ce spre nemulțumirea tribunelor îl depășise cu ușurință pe Lauda ceva mai devreme. Mansell în schimb, avea parte de o cursă dubios de slabă și căzuse pe 10. Era clar că piloții lui Bernie rulează cu mai puțin combustibil, însă rata la care se depărtau făcea fezabilă strategia imaginată de Gordon Murray. Întrecerea continuă într-un ritm oarecum monoton până în turul 15, când Arnoux intră lent la standuri, mecanicii dau din cap fără speranță și cursa francezului e încheiată: turbină distrusă. Un tur mai târziu prima surpriză: Piquet vine pe neașteptate la boxe, îngrijorat de starea anvelopelor sale, cu un tur mai repede decât era prevăzut și cei 10 mecanici Brabham sunt luați prin surprindere. 32,9s le ia acestora să schimbe roțile și să alimenteze setosul propulsor bavarez cu 100l de combustibil în ceea ce e primul pitstop programat al Formulei 1 și la ieșirea pe pistă, campionul en-titre se vede pe poziția a 4-a. Din cauza fenomenului de „blistering”, Murray hotărăște ca mașina să treacă de la specificația B – mai moale, la specificația A – mai dură. „Am intrat pentru că m-am temut de o pană de cauciuc, va declara el ulterior. N-am vrut să pățesc ca la Silverstone anul trecut, când am zburat de la 280km/h din cauza unei pene.” În turul următor, Winkelhock face un tete-a-queue, motorul se oprește și germanul devine spectator. În frunte, Patrese conduce imperturbabil, având 29 de secunde avans în fața lui Prost după 20 de tururi, cu de Angelis – primul non-turbo, pe urmele lor, la 20s de singurul Renault rămas, urmărit de Brabham-ul lui Piquet, care, surprinzător, nu îl putea dezlipi pe Rosberg de coada sa. În treptele superioare, BMW-ul trăgea fără vlagă și brazilianul va încerca de acum încolo o cursă defensivă pentru a limita pierderile.

Turul 24: cu un avans confortabil de 32,5s liderul intră pentru oprirea programată, totul funcționează perfect, un set nou de Goodyear B-specs sunt montate în timp ce 100 de litri de combustibil sunt pompați în rezervor, totul în „incredibilul timp de 14,6s” scrie Eugenio Zigliotto în respectabila Rombo. Revenit pe pistă tot pe prima poziție, dar la numai 1,8s în fața lui Prost, Patrese întâmpină inițial probleme cu aducerea în temperatură a mai durelor gume americane. Însă nici francezul de la Renault nu dă senzația că îl poate pune sub presiune. Dar în turul 28, o dâră de fum apare în spatele Brabham-ului la intrarea în Texaco Schikane, mașina pleacă brusc de spate, execută câteva derapaje necontrolate, iese pe iarba încă udă de pe margine și se oprește la mai puțin de un metru de gardul de protecție. Un Riccardo Patrese abătut coboară din monopost, își scoate casca și se îndreaptă agale spre boxe. O victorie ușoară îi scăpase printre degete din motive independente de pilotajul său.

Noul lider este acum Alain Prost, autorul unei curse tactice solide, dar fără strălucire. Solitar, la jumătate de minut în urma sa, venea impresionantul de Angelis al cărui Lotus rula frumos, cursiv, deși rareori putea coborî sub 1’36” pe tur. Însă în spatele italianului, o dată ce rezervorul a început să se golească, Rosberg a prins aripi și era mai rapid decât Piquet, pe care numai cuplul imens al motorului cu 4 clindri BMW îl ținea la adăpost. Asta până în turul 31. Ieșind din Rindtkurve, Williams-ul e poziționat ideal pentru un atac pe linia de start-sosire și ceea ce era de neconceput se întâmplă. 505cai putere dintr-un aspirat de 3l par mai hotărâți decât 750 scoși de agregatul turbo și Keke trece în față. Dar mai erau oare 750? Nu prea, căci imediat Piquet trage pe dreapta și abandonează în zona de urcare a pistei. „Nu cred că motorul a fost de vină, va declara un Piquet chiar relaxat. Când am retrogradat într-o treaptă inferioară acesta a funcționat normal. Cred că de vină a fost unitatea electronică de control. Păcat. Dacă totul ar fi mers bine cred că aș fi putut câștiga azi.” „Dar titlul?” „De azi nu mă mai pot gândi la campionat. M-aș bucura doar dacă l-ar câștiga Didier, o merită.” În decurs de numai 4 tururi, cele mai rapide două mașini dispăruseră din peisaj. Un tur mai târziu și Tyrrell-ul lui Henton e scos din joc după o performanță notabilă.

Turul 35 și ordinea e acum Prost, de Angelis, Rosberg, Laffite, Lauda, Baldi, Watson și Tambay. Francezul, aproape trecut cu vederea după incidental de la debutul cursei, mersese în stilul său fluent, fără să comită erori, ciupind câte 2-3 zecimi în medie pe tur față de de Angelis și Rosberg. „Când am suferit pana, am mers foarte precaut spre boxe aproape un tur, îngrijindu-mă să nu afectez «skirt-urile» laterale și suspensia… Apoi am tras cât am putut de tare și cred că fără acea pană aș fi putut câștiga azi” va declara el după cursă. Monotonia relativă se păstrează în continuare, cu Prost ținând la respect Lotus-ul cu nr. 11, ambele mașini mergând în același ritm, francezul mai mult „coasting”, italianul în schimb trăgând la maxim. Cea mai rapidă mașină de pe circuit era în acest moment Williams-ul lui Rosberg. Dacă în turul 30 era la 11,48s de Elio de Angelis, zece bucle mai târziu distanța e redusă la 8,02s. Și finlandezul neobosit continuă să ronțăie acest ecart în mod constant. În turul 45 sunt 5,9s între cei doi, dar în 46 sunt numai 4,9s. „La rata asta, Williams avea mai mult decât o șansă” comenteaza Nigel Rosebuck în Autosport. „În prima parte a cursei, cu rezervorul plin, mașina a prezentat vibrații supărătoare. Când a devenit mai ușoară, acestea au dispărut și totul a decurs foarte bine,” explică Keke Rosberg fizica acestui progres.

În turul 48 o nouă schimbare de situație. De Angelis, trăgând cât putea de tare zărește pe partea dreaptă a pistei parcat Renault-ul cu nr.15. Italianul e noul lider și o luptă dramatică pentru victorie e în cărți. „Cu un tur înainte, când am ridicat piciorul de pe accelerație la abordarea șicanei, motorul a dat semne că se oprește. Am reușit totuși să apăs ambreiajul, să angajez o treaptă inferioară și să repornesc. Apoi s-a întâmplat din nou și de data asta nu am mai putut face nimic, mărturisea un Prost oarecum împăcat. Am spus-o. După ce în antrenamentele libere am avut scurgeri de ulei la motor, iar ieri au fost probleme la sistemul de injecție electronică, am simțit că nu va fi ziua mea.” Jean Sage era și el nedumerit: „Nu știm exact ce s-a întâmplat cu injecția electronică… când piloții ridică piciorul de pe accelerație, motorul rulează deodată cu un amestec prea bogat, apoi se oprește.

Să revenim la cei rămași în bătălie. Mai erau doar 5 tururi și Rosberg venea peste de Angelis tăind din avansul acestuia peste jumătate de secundă. Trei secunde îi despart pe cei doi în turul 50, apoi 2,5s și în fine, 1,6s la intrarea în ultima buclă. Cosworth-ul de pe Lotus-ul 87 începuse să dea rateuri și să meargă intermitent, căci benzina era pe sfârșite. Keke venea în stilul său spectaculos peste italian. La intrarea în Boschkurve sunt numai câteva zeci de metri între monoposturi, apoi în Texaco Williams-ul e lipit de coada Lotus-ului. În urcarea ce vine după Texaco, Rosberg alege ciudat să se plieze în spatele lui Elio și asta e posibil să fi decis cursa. Rindtkurve – ultimul viraj înainte de linia de start – sosire: de Angelis acoperă bine interiorul, finlandezul e nevoit să frâneze puternic și pierde momentum-ul la intrarea pe linia dreaptă. Cu pedala strivită, ambele mașini țâșnesc către steagul în pătrățele. În unul dintre cele mai strânse finish-uri din istorie, Elio de Angelis aduce ultima victorie pentru Colin Chapman. Numai 5 sutimi despart cele două mașini.

La un tur în urmă încheia un cvartet format din Laffite, Tambay (un rezultat peste așteptări cu un ritm de cursă nu prea grozav), Lauda și Mauro Baldi.

Mă doare piciorul drept (din cauza vibrațiilor – n.n.) și totuși am mers cu pedala de accelerație apăsată până la fund. Păcat ca nu a mai fost un kilometru în plus, aș fi reușit să trec. Titlul mondial? Îl pot câștiga, sunt în stare să o fac. Vom vedea la Las Vegas” declara „rock ape” Keke imediat după încheierea cursei. Un Elio de Angelis mai flamboiant și mai sigur pe sine ca de obicei se simțea mândru de pilotajul său: „În ultimele tururi m-am temut puțin. Motorul dădea rateuri și am încercat să administrez cu răbdare avantajul meu, nu m-am panicat când am zărit Williams-ul lui Rosberg în oglinzi. Mi-am zis că dacă dau ce pot nu mă poate depăși decât pentru că are o mașină mai bună… Am avut probleme cu consumul în ultimele viraje pentru că toată cursa am tras la maxim. Când m-a flancat pe linia de sosire, mi-am spus: «amice, n-ai nicio șansă, asta e cursa mea.» Și cu un ultim zvâcnet am trecut primul. A fost o victorie frumoasă, m-am comportat brav.” Dar cui dedică acest prim succes? „Doar mie însumi, întregii munci depuse în acești trei ani, tuturor frustrărilor și eșecurilor și deziluziilor de care am avut parte.
Colin Chapman, mult prea îmbătrânit, urcat pe mașina învingătoare, dădea ultima sa declarație din postura supremă: „Am azvârlit basca atât de sus nu numai pentru revenirea neașteptată a echipei mele pe prima treapta a podiumului ci și pentru Elio, care a învins cu o bravură egală cu a celor mai mari campioni ai mei.” Egal chiar cu Clark? „Cu siguranță nici Tambay nu a recuperat precum Jimmy în ’67 la Monza” a evitat el întrebarea.