GP3 2014: retrospectiva sezonului

Alex Lynn și Carlin au pus la punct un plan bine calculat pentru a stopa supremația binomului ART-Arden care luase toate titlurile anterioare, din 2010 încoace. Pirelli nu și-a asumat riscuri, continuând să afecteze spectacolul prin aducerea unor compoziții prea dure, disputele fiind cel mai adesea tranșate în calificări.

Lynn a fost sfătuit să-și stabilească un obiectiv fix în fiecare weekend – obținerea a 22 de puncte. Această medie echivala cu cea a campionilor din anii anteriori, iar o serie de circumstanțe favorabile l-a ajutat să urce chiar mai sus, pe la jumătatea sezonului fiind undeva la 26p/weekend.

Formatul curselor-sprint, pneurile dure și incapacitatea de a sta aproape de urmăritori din cauza turbulențelor aerodinamice a sporti importanța calificărilor, adesea fiind mai spectaculoase decât manșele în sine. La acest capitol, Lynn a punctat decisiv în prima parte a sezonului, când și-a creat un avans hotărâtor. Cei mai apropiați rivali au fost pe final Dean Stoneman și Marvin Kirchhofer, însă britanicul n-a putut să forțeze pe monopostul prea puțin competitiv al echipei Marussia Manor, în timp ce germanul a avut inerente scăpări de debutant într-o campanie de altfel bună.

În primele cinci runde, Lynn a plecat mereu din prima linie, sosind la finele primelor patru curse de sâmbătă pe aceeași poziție de unde plecase (două victorii și două locuri secunde). Kirchhofer a avut mai mereu prestații sinusoidale în calificări, însă de fiecare dată s-a clasat în top 10 pe grilă. Nu același lucru se poate spune despre Dean Stoneman, care în cele șapte weekenduri cu Marussia a fost o singură dată calificat mai sus de locul al zecelea. Privind în contextul “campionatului în care nu se poate depăși“, el este adevăratul performer al stagiunii, de vreme ce a reușit să aducă trei victorii cu această mașină mediocră. Recompensa a venit odată cu falimentul team-ului englez, Stoneman mutându-se pentru ultimele două curse la Koiranen, adunând încă două victorii.

3x positions

ART și Arden au dezamăgit în prima parte a sezonului. Alex Fontana, pilot experimentat al filierei Lotus, era așteptat la vârful luptei, însă primele cinci etape au trecut fără ca elvețianul să puncteze. Dino Zamparelli părea un transfer discutabil, dată fiind apetența sa pentru incidente în trecut, însă pilotul din Bristol s-a maturizat și a avut o campanie solidă, cu șase podiumuri. Singurul care a strălucit pe monopostul formației lui Nicolas Todt a fost campionul F3 germane Marvin Kirchhofer, care a avut prestații de excepție la Hockenheim și pe Yas Marina. Totuși, problemele sale au venit adesea la start, calând motorul de trei ori în 18 starturi.

Arden a mizat pe doi piloți experimentați (Niederhauser și Vișoiu), însă doar elvețianul a adus victorii sporadice. Românul a avut puține motive de bucurie în 2014, diverse probleme de setup conducând la calificări modeste ce-l aduceau mai mereu în zona fierbinte de la mijlocul plutonului. Un singur podium pe Hungaroring (însă o victorie ratată, de fapt) a fost de altfel singurul moment remarcabil după așteptările create în 2013. Chiar și al treilea pilot, englezul școlit pe PlayStation, Jann Mardenborough, a bifat un succes. Anul negru al echipei a fost încheiat cu o victorie pierdută în Abu Dhabi, în urma descalificării lui Niederhauser pentru neconformitatea unghiului aripii spate.

Multă vreme, rivalii cei mai periculoși pentru Carlin au fost cei de la Status GP. Ambele echipe britanice au aplicat rețeta “doi piloți buni pe spinarea unui plătitor fără talent”, de vreme ce Sa Silva și Celis Jr. au fost surprinși de camere doar în ipostaze ridicole. Asaltul Status a fost condus de versatilul Richie Stanaway, cu Nick Yelloly mereu în preajma sa. Stanaway a avut însă un final problematic de sezon, în timp ce Yelloly a fost recompensat pentru constanța sa (17/18 curse în puncte) cu victoria în runda finală la masa verde.

Nu putem omite performanțele lui Jimmy Eriksson, alt pilot ce a progresat considerabil față de anul trecut. Până la venirea lui Stoneman în echipa Koiranen, suedezul a fost singurul capabil să extragă performanțele de care monopostul era capabil, fiind al doilea în clasament după prima treime a sezonului. Ca și Stanaway, Eriksson a avut o perioadă mai nefastă de trei weekenduri, revenind apoi cu victorie la Monza.

Practic, aceste fluctuații ale urmăritorilor au făcut ca Lynn să-și continue marșul înspre titlu, chiar dacă nu mai câștiga cursele. La final, trei victorii au fost suficiente pentru trofeu, în ciuda celor 5 semnate de Stoneman (ale cărui probleme la Marussia le-am dezbătut), de vreme ce alți șapte piloți s-au perindat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

La coada grilei a fost mai mereu haos și weekendul se deschidea întotdeauna cu noi nume pe monoposturile Hilmer (6 piloți diferiți) și Trident (un record – 10 piloți). În mod paradoxal, banii lui Adderly Fong, prezent în primele patru weekenduri pe mașina celor de la Jenzer l-au propulsat pe acesta până în Formula 1, luând parte la prima sesiune de antrenamente de la Abu Dhabi pe monopostul Sauber.

Niciodată nu a fost mai evidentă polarizarea plutonului GP3 între valorile certe, aflate în lupta pentru puncte, și plătitorii care susțin financiar fragilele structuri din eșalonul secund. Linia se trage undeva la locul 17 în clasamentul general, ocupat de Pal Varhaug. Dedesubt, sunt alte douăzeci de nume însă.

You may also like

0 comments