Top 50 piloţi de GP: Ayrton Senna (7)

p7

Niciodată un pilot nu a întins mai tare coarda trăgând atât de mai mult de el pentru a pătrunde în abisul performanţei, niciunul nu a făcut-o mai mistic, aproape ca un ritual divin. Având o credinţă în Dumnezeu dusă la obsesie, Ayrton Senna era mai degrabă pregătit să moară pe pistă decât să conceapă că altcineva este mai bun decât el.

De aceea, momentele de magie se împletesc în cariera sa cu unele mai puţin fericite, într-un amalgam unic cum nu a mai fost altul şi care continuă să fascineze pasionatul de F1 într-un mod în care nimeni nu a mai reuşit să o facă. „Ayrton era condus în tot ce făcea de emoţie” spunea în 2000 Martin Brundle şi e demonstrabil că brazilianul a pus mai mult suflet în pilotaj decât oricine altcineva de la Nuvolari încoace, un suflet competitiv care însă nu admitea precaritate.

Primul moment de sclipire a venit poate prea repede: la Monaco, în al 6-lea GP din carieră plecat de pe 13, sensibilitatea sa neobişnuită în a simţi limitele maşinii în condiţii dificile şi faptul că pentru prima dată Toleman primea aceeaşi specificaţie de anvelope ca echipele fruntaşe l-au propulsat până în spatele eventualului învingător, Prost, pe care îl prindea la o rată incredibilă de 3 până la 5 secunde pe tur! Apoi a venit Estoril 1985 – performanţa definitorie a carierei sale. „Prima victorie a lui Ayrton a fost ceva incredibil,” rememorează Gerard Ducarouge. „Parcă mergea pe o pistă uscată în timp ce toţi ceilalţi rulau pe una udă. Era de pe altă planetă, depăşind ba pe exterior, ba pe interior. Dintre toate victoriile sale, aceasta a fost cea mai impresionantă. Condiţiile au fost atât de rele şi totuşi el a făcut ca totul să pară aşa de uşor.” Au urmat Suzuka 1988, Interlagos 1991, Donington 1993 şi multe, multe alte momente de inspiraţie divină. Doar că ajunsese să investigheze fiecare faţetă a problemei, să o întoarcă de „n” ori pe toate părţile pentru a mai stoarce un strop de performanţă. Şi această căutare obsesivă îl va face periculos pe pistă dar în acelaşi timp va constitui una din cheile succeselor sale. „În căutarea sa eternă pentru perfecţiune, Senna rămânea după sesiuni şi studia rapoartele şi analizele privind optimizarea turaţiilor în raport de harta circuitului, încercând să găsească unde poate deschide gazul mai mult şi unde poate merge cu acceleraţia la podea, chiar şi un câştig de 1-2 grade în deschiderea clapetei de acceleraţie fiind important în meşteşugul fin care este arta pilotajului” explică marele său supporter Denis Jenkinson. „Analiza cu adâncime fiecare detaliu ce îl făcea să fie mai rapid,” completează şi Jo Ramirez. „Dar în ceea ce priveşte ajustarea maşinii, Alain Prost rămânea maestrul. Era mai bun decat el la alegerea set-up-ului, iar când maşina se dovedea perfectă, era pur şi simplu incredibil, mai rapid chiar şi decât Ayrton. Dar cam de câte ori găseşti perfecţiunea în curse? Într-una din zece situaţii, dacă ai noroc, iar în celelalte nouă Ayrton putea extrage mai mult din maşină, mai mult decat oricine altcineva.

Numai că Ayrton avea o problemă – era convins că Dumnezeu va avea grijă de el cât timp este în mașină, iar asta a dus la câteva dintre cele mai meschine manevre din istoria sportului. Va utiliza tot ce îi cade în mână pentru a-și crea un avantaj și a-i penaliza pe muritorii de rând ce încercaseră să-i conteste supremația. Pentru cei vechi, precum Stirling Moss, se părea că Giuseppe Farina se întorsese pe circuite mai hotărât ca niciodată și cu un arsenal chiar mai variat, minus pietrele de pe marginea pistei. Ceea ce pentru toți piloții reprezenta un comportament absurd ce uneori ducea la accidente inutile, pentru Senna însemna doar dreptate naturală. „Toți avem slăbiciuni,” concluziona Ron Dennis, iar a lui Ayrton e că se ghida după un manual propriu care spunea «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Urma această traiectorie, încercând să justifice astfel un comportament de care nu se simțea chiar mândru.” Dincolo de orice speculații, este clar că Senna s-a folosit de progresul masiv în ceea ce privește siguranța pe circuite pentru a-și impune punctul de vedere printr-o serie de manevre neortodoxe ce în urmă cu chiar un deceniu și ceva ar fi dus la un accident fatal.

Așadar, care este adevăratul Ayrton Senna? Ambiția sa nemăsurată și obsesia pentru perfecțiune l-au făcut să escaladeze ambele spectre cu o pasiune și o dedicație fără egal în epoca modernă a GP-urilor. De aceea contradicțiile rămân. Senna – îngerul de la Monaco 1984 și Estoril 1985 este în egală măsură tributar diavolului de la Hungaroring sau Suzuka 1990. Sunt două fațete ce nu vor putea fi reconciliate vreodată și care fac și mai fascinant și intrigant acest personaj unic.

You may also like

0 comments