Top 50 piloţi de GP: Gilles Villeneuve (6)

p6

Nu-l judecaţi prin prisma statisticilor reci, căci nicicând acestea nu s-au înşelat mai amarnic. „Gilles era cel mai talentat dintre noi toți, confirmă Niki Lauda. În orice mașină îl puneai era rapid instantaneu.”

Primul semn al abilităţii sale neobișnuite îl zărim chiar din primul său GP, la Silverstone 1977, unde cu un Mclaren învechit a menținut fără nicun fel de probleme ritmul liderilor și ar fi încheiat pe patru dacă nu ar fi fost nevoit să oprească la boxe din cauza încălzirii excesive a motorului. Un an mai târziu, Mario Andretti în excepționalul Lotus 79 nu l-a putut dezlipi de coada sa pe micul canadian în deja depășitul 312T3 la Zandvoort și Monza. Alte exemple? La Watkins Glen 1979 a pilotat într-un ritm atât de diabolic încât cu toate că în ultimele 25 de tururi presiunea uleiului era aproape inexistenta, avea un ecart atât de mare încat a încheiat cu 50 de secunde în fața locului secund; cu șasiul agricol 312T5 l-a uimit pe Jones în Argentina 1980 punând presiune pe acesta și amenințând cu depășirea deși erau ani lumină între Williams-ul australianului și Ferrari-ul canadianului; iar ritmul său de cursă de la Monaco 1981 într-un șasiu cu un sfert din apasarea aerodinamică a mașinilor de top și cu un motor turbo în spate cum nu se poate mai nepotrivit pentru un circuit stradal a rămas o piesă de colecție în folclorul colectiv al F1. „Problema cu Gilles era că era foarte rapid, întotdeauna foarte rapid, comentează Rene Arnoux. Înțeleseserăm cu toți că avea un talent dincolo de raza noastră de acțiune.”

Avea o dorinţă, o furie aş spune, de a câştiga mai mare decât orice alt pilot pe care l-am întâlnit în cariera mea, mărturiseşte Mauro Forghieri. Dar de fapt era un inocent credul ce şi-a sacrificat şansele la titlu în 1979 pentru binele echipei, fiind încredinţat că anul următor i se va plăti cu aceeaşi monedă.” Doar că circumstanţele şi cel mai prost Ferrari din istorie au complotat împotriva acestui fapt.

Dar a fost el cel mai rapid pilot al epocii moderne? Jacques Laffite nu are nicio îndoială. „Știu că nu există minuni, dar Gilles chiar te făcea cateodată să te îndoiești de asta.” 9,5 secunde sub oricine la Watkins Glen 1979 în antrenamente, poziție în prima linie la Monaco 1981 lângă Brabham-ul ilegal al lui Piquet cu tractorul Ferrari 126, în condițiile în care al doilea cel mai rapid om al momentului – Didier Pironi se regăsea abia al 17-lea cu al doilea Ferrari (la 2.5 secunde mai în spate), niște marje colosale în raport cu coechiperul său (și campion en titre) Jody Scheckter în sezonul teribil 1980, un pole-position venit parcă din neant la Imola 1981 în fața dominantului Williams al lui Carlos Reuteman (la 7 zecimi în urma sa, Pironi la 1,3 secunde) sunt doar firimituri dintr-o carieră aproape meteorică. Este oare însă ceva mai impresionant ca abilitatea sa pură pe pistă inundată? Puţin probabil, căci Gilles învățase de la pieile-roșii din America de Nord dansul ploii, altfel nu se poate explica superioritatea sa atunci când cerul se deschidea deasupra circuitelor. La Watkins Glen 1979, deși a pornit de pe poziția a patra, Gilles va lua conducerea încă de la primele viraje și domină ostilitățile pe o pistă aproape la fel de udă, impunându-se cu 50 de secunde în fața lui Rene Arnoux. Și asta în ciuda faptului că în ultimele 25 de tururi presiunea uleiului scăzuse vertiginos către zero! „Villeneuve începe rapid să se transforme într-un superman, așa cum au fost la vremea lor Stirling Moss și Jimmy Clark” scria Jenks. La Monaco 1980 într-un stil ce are numeroase congruențe cu Rosemeyer și Nuvolari, a tras cu dinții de tractorul din Maranello iar când, cu 20 de tururi înainte de final, a izbucnit o ploaie bruscă a dat din nou senzaţia că joacă în altă ligă. Majoritatea piloților au rămas pe slick-uri. La fel și Gilles, care a prins aripi. Rulând cu 3 până la 5 secunde pe tur mai rapid ca oricine i-a facut pe toți să pară simpli pietoni!

Ce se întâmplă însă cu reputaţia de huligan de care vorbeşte Eddie Jordan? Bruno Giacomelli, care l-a cunoscut mai bine decât oricine, explică: „Trebuie făcută distincţie între perioada de debut din cariera sa şi perioada mai târzie. Cei care vorbesc despre Gilles ca despre un nebun se înşeală complet. Trebuie să ne amintim că nu avea niciun fel de experienţă veritabilă când a aterizat în F1. Avea mult mai mult de învăţat decât noi toţi, pentru că alergase doar în Formula Atlantic. Trebuia să se obişnuiască cu circuitele, să înţeleagă cu ce se mănâncă F1 şi peste toate –presiunea de a fi pilot Ferrari… Bineînţeles că a făcut greşeli… Cine nu face? Există două posibilităţii când eşti la început de drum, oricât de talentat eşti. Ori nu te dovedeşti suficient de rapid, ori ajungi la accidente. Iar dacă nu eşti destul de rapid, nu ai ce căuta în F1. Aşa că există de fapt doar o opţiune. Cred că s-a descurcat incredibil. Iisuse, la abia al 6-lea GP se îndrepta spre victorie la Long Beach…

O ultimă remarcă: stilul său la început năvalnic, s-a maturizat cu timpul, devenind cel mai delicat pilot de pe grilă cu excepţia lui Alain Prost. Mai toți îl știm pe Gilles, „nebunul” din duelul de la Dijon 1979 care nu ceda niciodată inițiativa, indiferent de poziție sau starea monopostului. Foarte puțini cunosc finețea din spatele acestei abordări. Câteva spicuiri: a învins în MP al Canadei 1978 alegând o specificație atât de moale a penurilor Michelin incât inginerii francezi au declarat de la început că nimeni nu poate încheia cursa cu niște anvelope atât de fragile; în Africa de Sud, anul următor l-a forțat pe Scheckter să-și „prăjească” cauciucurile în timp ce ale sale au rămas aproape intacte, dobândind o nouă victorie. „Era ca un magician în privința anvelopelor” povestește fostul șef Michelin Pierre Dupasquier, iar Bruno Giacomelli îl completează: „Vă spun sincer, era delicat în modul în care manevra mașina , în maniera în care făcea corecțiile necesare. Puteai să-ți dai seama doar privind mașina.

Prea puțin timp, mașini prea rele avute la dispoziție, câteva greșeli de pilotaj datorate tocmai nevoii de a merge mereu peste limitele monopostului de sub el și o imagine sublimă, mistică cum niciun alt pilot al lui Ferrari nu a reușit vreodată să-și creeze, Gilles vine doar la un fir de păr de poziţia supremă. „A fost cel mai mare pilot pe care l-am văzut în viaţa mea” încheie Giacomelli.

You may also like

0 comments