Nascar Miami: Jimmie Johnson alături de Petty și The Intimidator

Duminică seară, pasionații competițiilor americane de turisme au asistat la un moment istoric, egalarea unor recorduri pe care un singur pilot din actualul pluton putea să o facă: Jimmie Johnson.Cursa nu a fost spectaculoasă așa cum ne-am fi așteptat, dar tensiunea luptelor dintre protagoniști ne-a ținut țintuiți de micile ecrane.

În marea finală de la Homestead Miami, circuit relativ nou apărut în cursele stock car americane, dar martor al unor dueluri decisive, s-au calificat 4 magnifici:

  • Carl Edwards, cel ce avea șansele cele mai mari (Joe Gibbs Racing-Toyota Camry);
  • Kyle Busch (Joe Gibbs Racing-Toyota Camry), campionul din 2015  ajuns oarecum cu noroc în finală după o secetă de victorii de aproape 5 luni (4 iulie Indianapolis 400);
  • Joey Logano de la Team Penske, la volanul unui Ford Fusion;
  • și cel cotat cu șanse mai mici, Jimmie Johnson de la Hendrick Motorsports pe un Chevrolet SS.

Factorul care a stârnit discuții aprinse între ziariști pe de o parte și pasionații acestui sport a fost plasarea coechipierilor acestor piloți, sau concurenți apropiați de interesele primelor trei echipe din campionat pe locuri fruntașe, calificările fiind relativ problematice pentru cei patru favoriți care s-au clasat de la locul 9 în jos.

Șansa părea să fie de partea piloților Joe Gibbs, Carl Edwards și Kyle Busch, aceștia putând beneficia de ajutorul lui Hamlin, Kenseth sau chiar a afiliatului Martin Truex. Mare parte din cursă lucrurile au mers în favoarea lui Edwards sau Busch, însă ultimele 100 de tururi aveau să fie cele decisive.

Cursa a fost intens disputată la vârf între Kevin Harvick, plecat din pole position, Carl Edwards, beneficiar al unor strategii de intrare la boxe impecabile și un outsider, Kyle Larson, care și-a mai arătat măiestria în acest sezon, pilotul Target Ganassi fiind extrem de motivat să își prezinte atuurile înaintea sezonului 2017.

Manșa a decurs fără incidente majore, doar Larson ne-a mai dat ceva emoții când a lustruit parapetul de protecție, până spre ultimele 15 de tururi, atunci când lanterna roșie Dylan Lupton, pilot ce primea aproape după fiecare tur înștiințare radio că trebuie să ruleze mai repede pentru că risca să devină o șicană mobilă și să fie descalificat, a pierdut în cele din urmă controlul mașinii lovind parapetul. În acel moment Carl Edwards era primul în cursa pentru titlu, ocupând locul secund în cursă după Larson și fiind urmat de Kyle Busch.

Dacă Edwards, Busch și Logano se băteau pentru poziții aproape de liderul Kyle Larson, Jimmie Johnson a avut ghinionul înainte de cursă să fie retrogradat pe grilă după ce mașina sa a picat inspecția finală. Ce a făcut după start cel de-al treilea pilot în ierarhia all time a competiției va intra fără discuții în istoria disciplinei. 10 piloți depășiți după doar un tur, alți 10 ridiculizați în următorul, ca mai apoi ascensiunea numărului 48 să fie mai domoală până spre locul 6, unde a rulat mai bine de trei sferturi din cursă.

În timp ce ipoteticul titlu trecea de la Edwards când spre Busch, când spre Logano, fanii lui Johnson se resemnau tot mai mult cu ideea că a șaptea coroană va mai întârzia o vreme.

Un alt punct de interes al cursei, unul nostalgic a fost evoluția triplului campion Tony Stewart ce urma să se retragă din activitate la finele stagiunii curente. Deși plecat relativ bine în cursă (P11) Tony nu a fost deloc motivat să facă un rezultat mare în fața publicului, printre care se aflau și mulți fani ai celui poreclit The Smoke. Focul s-a stins după aproape 17 ani petrecuți în campionat, Big Tony căzând rapid în clasament până spre locul 30. Am mai auzit de prezența sa în cursă doar pe transmisiunile radio ce deveneau din ce în ce mai haioase tur după tur. Mintea marelui pilot, cel care în trecut a fost nevoit să își plătească primele sezoane din Nascar cu evoluții în clasele suport, dar și în alte competiții americane era tot mai mult focusată pe vacanța care avea să îl aștepte după cursă și în primul rând la o bere rece, mult mai savuroasă decât cola rece de care a avut parte ani la rândul.

Cursa liniștită pe durata a aproape 250 de tururi a atins punctul culminat odată cu greșeala lui Dylan Lupton, ceea ce a dus la neutralizare. Câteva minute mai târziu s-a dat restartul, rămânând de disputat 10 tururi de foc.  Focul, dacă tot l-am pomenit și-a făcut prezența imediat după restart, atunci când Joey Logano și Carl Edwards s-au atins, în incident fiind prinse și mașinile lui Martin Truex, Brad Keselowski, Kasey Kahne, Elliot și Regan Smith. Cel mai șifonat și înflăcărat a fost Martin Truex, pilotul reușind să iasă teafăr din epava mașinii sale, transformată într-o torță mai ceva ca la jocurile olimpice.

Incidentul a fost unul discutabil: aparent pe filmare ni s-a părut că Logano îl lovește intenționat pe Edwards, însă după mai multe reluări ne-am lămurit că mai degrabă vinovat a fost Carl, care a încercat să blocheze trasa lui Joey, provocând dezastrul descris mai sus. Recunaoșterea imediată a vinei, în interviul de pe durata neutralizării i-a creat pilotului Joe Gibbs o aură de adevărat gentleman printre piloți, un tip fair și tranșant în declarații. Aventura spre titlu a luat sfârșit pentru Carl Edwards, în timp ce Logano putea continua mai departe, deși mașina sa numai putea rula la parametri optimi.

Brusc, după mai bine de 90% din cursă, șansele au trecut de partea lui Kyle Busch, pilot deja deținător al unui titlu controversat obținut în 2015, după o evoluție uluitoare în ultima parte a sezonului regulat și mai apoi în chase, asta după ce absentase timp de 12 runde. Acela a fost un al doilea moment în istoria recentă a Nascar-ului când s-a discutat serios dacă structura chase-ului scoate cu adevărat în față adevărații protagoniști ai stagiunii, sau aceștia ajung în finală doar datorită norocului din cursele eliminatorii. Prima oară când s-a ridicat problema a fost după titlul obținut de Kevin Harvick în 2014.

Cel de-al doilea pilot ce a intrat în cursa pentru titlu a fost nimeni altul decât Jimmie Johnson, aflat înainte de incident în plin avânt, urcând pe locul 5 după ce a reușit să recupereze pe pistă timpul pierdut după o serie întreagă de pitstop-uri dezastruoase. Aparent până la acest moment al cursei nimic nu a funcționat în strategia sextuplului campion.

Soarta avea însă să îi surâdă, când Ricky Stenhouse Jr a pierdut controlul mașinii cu numai 3 tururi înainte de final, ducând cursa la cel mai înalt nivel al tensiunii și emoțiilor. Acest moment și o intrare complet eronată a lui Kyle Busch la boxe, i-a oferit lui Jimmie Johnson marea șansă de a se bate pentru titlu și de a evita un rezultat controversat dacă locul întâi ar fi mers din nou la Kyle Busch.

Pilotul de 41 de ani a țâșnit printre Harvick și Larson și a urcat la conducerea cursei, luând distanță față de urmăritori. A fost probabil momentul în care fanii săi au dat volum la maxim la televizoare și au întors capul, neputând urmări ultimele momente ale cursei.

Urletele de bucurie ale lui Chad Knaus, strategul lui Johnson încă din 2002 și comentariile electrizante ale comentatorilor care îl anunțau campion pentru a șaptea oară pe Jimmie Johnson, i-au făcut pe relativ puținii săi simpatizanți să privească din nou micile ecrane uluiți de secvențele ce se derulau acolo.

Nimeni nu i-a dat o șansă reală lui Johnson de a se impune, după ce a fost retrogradat pe ultimul loc și după ce Carl Edwards a condus impecabil ostilitățile până aproape de final.

Jimmie Johnson și-a început cariera în motorsport la 4 ani, dar nu în karting cum ar crede cei ce îl știu de o viață în cursele stock car, ci în motociclism, ca mai apoi adolescent fiind să fie atras de cursele de off-road. Ulterior a făcut trecerea spre cursele stock, urcând an după an clasele până la Busch Series, actuala Xfinity Series în 2000. După două sezoane de succes Jimmie face pasul către Sprint Cup Series în 2002 alături de Hendrick Motorsports și Chevrolet cu care se impune în sezoanele 2006-2010, 2013 și acum la finele stagiunii 2016.

Deși titlul obținut de pilotul Hendrick Motorsports salvează aparent competiția de disputele interminabile care ar fi avut loc dacă Kyle Busch ar fi ieșit din nou campion, sau Joey Logano, ținând cont de stilul său extrem de agresiv pe pistă, dar și înafara ei, (mai mult la nivel declarativ, căci violența fizică e apanajul celuilalt pilot Penske, Brad Keselowski), dispute tot vor exista în pauza de peste 90 de zile până la debutul noului sezon, problema fundamentală fiind eficacitatea formatului în care se prezintă chase-ul.

2016 a fost anul în care 12 piloți au obținut victorii de etapă, între cei patru finaliști înainte de Miami, existând un aparent echilibru, Johnson și Busch având câte 4 victorii, în timp ce Logano și Edwards câte 3 succese. Alți piloți cu 2, 3 sau 4 triumfuri stagionale au fost Martin Truex Jr, eliminat din chase din cauza problemelor mecanice ale mașinii, asemenea lui Keselowski, Kevin Harvick și Denny Hamlin.

În concluzie am avut un sezon extrem de disputat, fără un lider autoritar, putând spune că accederea în runda finală a chase-ului a ținut mai mult de norocul de a ieși teafăr din cursele eliminatorii. Acestea au fost dominate de trei dintre cei 4 norocoși, singurul care a ajuns în finală fără victorie fiind Kyle Busch.

Finala de la Homestead Miami s-a jucat la strategie de echipă, între Joe Gibbs și Penske, dar cel mai mult au contat evenimentele de pe pistă, accidentul lui Lupton și în final cel al lui Stenhouse Jr, decisivă fiind și greșeala lui Kyle Busch de a intra la boxe chiar la final.

Succesul lui Jimmie Johnson, meritat sau nu, a înlăturat pericolul unui scandal iminent între diriguitorii competiției, fani și ziariști și mai mult a scris o nouă pagină de istorie în Nascar, competiție ce a debutat în februarie 1948, însă ideea de competiție cu mașini stock datează încă din vremurile eroice de dinainte de Primul Război Mondial, atunci când un personaj pitoresc pe nume Barney Oldfield se certa continuu cu organizatorii curselor de circuit prin urmare fiind nevoit să își organizeze propriile curse, unde erau acceptati pasionați ai fenomenului auto ce puteau concura chiar cu mașinile personale.

Odată cu obținerea celui de al șaptelea titlu, Jimmie Johnson și-a făcut definitv loc în rândul celor mai mari piloți ai disciplinei, locul său fiind alături de legendarii Richard Petty, eterna mustață zâmbăreață și The Intimidator – Dale Earnhardt Sr, dispărut din păcate în 2001 în urma unui accident cumplit petrecut la Daytona.

Sezonul 2017 va aduce unele schimbări în rândul piloților, unii retrăgându-se asemenea lui Tony Stewart, alții căutându-și alte echipe. Vor veni forțe proaspete din Xfinity Series, probabil campionul mexican Daniel Suarez, dar și alții, se va reface raportul de forțe între cei trei constructori, Chevrolet, Ford și Toyota. Japonezii au mai multe cereri de onorat din partea echipelor ce consideră că au avut de pierdut în urma afilierii cu producătorii americani și există șanse mari ca în viitorul apropiat unul sau mai mulți constructori să revină sau să debuteze în campionat. Zvonuri interesante în această privință vin dinspre grupul Chrysler, care ar vrea să reînvie faima modelelor Dodge.

Nu în ultimul rând fanii îl așteaptă cu nerăbdare înapoi în campionat de Dale Earnhardt Jr, care deși nu a câștigat încă nici un titlu, se bucură de o faimă aproape de cea a ilustrului său tată. Veștile despre recuperarea medicală a juniorului nu sunt dintre cele mai bune, procesul fiind prea lent și nesigur, însă toată lumea îl așteaptă pe numărul 88 înapoi în competiție.

You may also like

0 comments