Reeditarea meciului Spania-Italia… cu schimb de locuri!

Am pus acest titlu ultimului meu comentariu al sezonului, pentru că asemănarea cu situația din 2015 a fost prea izbitoare, schimbul de locuri fiind făcut între Marquez și Lorenzo.

Dacă în urmă cu 2 ani nimeni nu poate nega ajutorul evident dat de Marquez conaționalului său, acum a venit rândul lui Lorenzo să-și plătească datoria. Poate că această remarcă este puțin exagerată (nu cred că vom află niciodată dacă așa au stat lucrurile într-adevăr), dar nu mă pot abține să nu remarc izbitoarea asemănare de situație. Privind și din alt unghi problema, trebuie să fim de acord că nu este vreo națiune mai implicată în motomondial decât Spania, și iată pe ce mă bazez: firme mari implicate direct -Dorna, Repsol, Movistar, Bancaja, ExternPro, și multe altele. La acestea se adaugă efortul de organizare a nu mai puțin de 4 etape de Campionat Mondial. De aceea, este greu de crezut că titlul mondial la clasa mare va părăsi cu ușurință Spania. Asta nu minimalizează cu nimic valoarea de necontestat a piloților spanioli, dar sunt sigur că cele arătate mai sus cântăresc greu în economia acestui campionat. Acesta este tributul pe care trebuie să-l plătim pentru a avea și pe mai departe grandiosul spectacol numit MotoGP!

Și acum să trecem la oile noastre. Ultima cursă a sezonului la clasa mare a fost una deosebit de interesantă, atât prin prisma rezultatelor finale, rezultate oarecum previzibile, dar mai ales prin prisma elementelor tehnice. Dacă la jumătatea sezonului am afirmat că Yamaha este motocicleta momentului, iată că începând cu Brno, lucrurile s-au schimbat radical. Honda a recuperat tot handicapul, Ducati a devenit o motocicletă cu adevărat competitivă, în timp ce dezvoltarea ciclisticii Yamaha a mers într-o direcție greșită, ce a dus la un prototip aproape necontrolabil pe ploaie (nu întâmplător Zarco a reușit în atâtea ocazii să surclaseze mototcicletele Yamaha de uzină, francezul având la dispoziție cadrul 2016). Progrese evidente au făcut și cei de la Suzuki și Aprilia, ultima reușind prin Aleix Espargaro câteva clasări în primii 10. KTM este în grafic aș spune, dar nu putem să cerem prea mult de la austrieci chiar în sezonul de debut. O remarcă specială pentru Marquez în această cursă, care a reușit să salveze situația în virajul 1 așa cum doar el știe să o facă (prima oară am spus că este noroc, dar acum trebuie să recunosc că are un simț al motocicletei cum nu am mai văzut!).

Pilotul care m-a impresionat cel mai mult în acest sezon rămâne Johann Zarco, omul care a reușit să țină steagul sus pentru Yamaha atunci când echipa de uzină s-a aflat în dificultate, asigurând astfel locul secund la constructori, devansând Ducati cu doar 11 puncte. Zarco și-a demonstrat enormul talent, dublat de o maturitate ieșită din comun și un sânge rece de excepție pentru un debutant la clasă. Cu foarte puține căzături sau gafe, cu o precizie în pilotaj chirurgicală, mergând tot timpul la limită, francezul a reușit să termine sezonul pe locul 6, fiind primul dintre piloții privați. De aceea cred că îl vom vedea cât de curând în șaua unei motociclete de uzină (de altfel KTM și-a exprimat deja intențiile pentru 2019 în legătură cu racolarea francezului).

O notă excelentă și pentru Andrea Dovizioso, care, după ce în urmă cu câțiva ani a fost sacrificat pe nedrept de Honda în favoarea lui Pedrosa, aduce Ducati aproape de titlul mondial, deși toată lumea miza pe serviciile lui Lorenzo, cel mai bine plătit pilot din paddock. Ca o concluzie generală a sezonului 2017, a fost unul de excepție, presărat cu tot ce face deliciul acestui sport, poate cu cele mai multe curse care m-au ținut cu sufletul la gură de când urmăresc această competiție.

La clasa intermediară, dominată copios în acest sezon de Franco Morbidelli, cel mai mult m-a impresionat Miguel Oliveira, care a reușit să apară tot timpul în prim planul categoriei la ghidonul unui șasiu KTM, o motocicletă folosită de austrieci și ca laborator de teste pentru clasa mare, dar care a reușit performanțe de excepție sub bagheta lui Aki Ajo. Finalul de sezon triumfal pentru lusitan (3 victorii în ultimele 3 curse) îl recomandă ca principal candidat la titlu pentru sezonul viitor, în dauna lui Alex Marquez, mai ales după promovarea la clasa mare a primilor 2 clasați, Morbidelli și Luthi.

Trebuie să remarc și evoluția neașteptat de bună a lui Mattia Pasini, care, parcă renăscut, a reușit să impresioneze cu prestații de excepție, din păcate însă deocamdată inconstante, confirmând renumele său de pilot deosebit de impulsiv.

La clasa mică regele încoronat campion mondial s-a numit Joan Mir. Cu 10 victorii în sezon, spaniolul a fost la un singur pas de stabilirea unui nou record. Cu un parcurs aproape fără greșeală (nici un abandon și o singură cursă fără puncte), Mir a reușit să-l surclaseze drastic pe Romano Fenati, învingându-l pe italian la sfârșitul sezonului cu un avans de 93 de puncte. Deși Fenati m-a delectat ca de obicei cu un stil de pilotaj deosebit de spectaculos și nonconformist, până la urmă inconstanța l-a costat scump și a trebuit să se recunoască învins.

Închei prin a va aminti că sezonul viitor va fi mai lung cu o etapă, cea din Thailanda, va începe pe 18 martie în Qatar și se va încheia pe 18 noiembrie la Valencia. Până atunci, numai bine!

You may also like