Georges Boillot (1884-1916)

Georges Boillot (1884-1916)

În mai 1916 nu s-a sfiit să poarte de unul singur o luptă cu şapte avioane de vânătoare germane, aşa cum în iulie 1914 n-a avut nicio teamă în a se angaja în cea mai disproporţionată luptă pe pistă din câte cunoaşte istoria, împotriva unei echipe Mercedes a cărei pregătire minuţioasă şi superioritate tehnică sfidau chiar şi canoanele moderne. Şi numai cedarea Peugeot-ului de sub el, deja grav avariat, l-a privat de cea mai improbabilă şi strălucită victorie din analele motorsportului.

Cu siguranţă, Georges Boillot era un tip îngâmfat, fără pereche în epocă şi chiar mai mult. Îi plăcea să provoace galeria şi să se joace cu adversarii, să scoată din neant timpi miraculoşi, ţintind către stele, într-o manieră nemaivăzută înainte sau după el. Dar asta pentru că geniul său în a simţi aderenţa i-o permitea. Niciodată nu a fost o discrepanţă mai mare între valoarea unui pilot şi restul concurenţei (Nazzaro, Goux, Bruce-Brown, Lautenschlager vă spune ceva?) şi e prea puţin probabil că va mai fi. Învingător la Caen 1909 la numai câteva luni de la debut, a dominat absolut toate întrecerile la care a participat şi numai inerentele ghinioane tehnice l-au privat de o serie neîntreruptă de succese. S-a impus la Targa Florio 1910 cu o oră avans în faţa tuturor, deşi conducea numai o maşină din clasa inferioară, voiturette, apoi a câştigat primul GP l-a care a participat. Şi pe al doilea. Iar în al treilea avea un minut avans când un cilindru al motorului a explodat. A fost primul om care atins bariera magică de 100mph la Indy 500, unde a subjugat adversarii până ce doua pene l-au scos din luptă; în GP de l’ACF 1912 a recuperat un ecart de 9 minute avans faţă de mai rapidul Fiat al lui Bruce Brown, pe o vreme câinoasă şi o pistă inundata, pentru a se impune în final cu 13 minute avans, deşi pierduse treapta a treia din cutie şi fusese nevoit să stea 20minute la standuri pentru un pitstop prelungit. Iar în 1914, la Lyon, în ciuda a 10 pistopuri pentru anvelope, a unei maşini complet dezechilibrate cu care un coechipier de valoarea lui Goux nu a ştiut deloc ce să facă, a unei coloane de direcţie desprinsă din montanţi şi a cedării frânelor faţă, avea încă un minut avans în penultimul tur când explozia motorului l-a făcut să plângă de nervi. Şi mai poate cineva să spună că nu suntem în prezenţa unui fenomen, un atentator potent la tronurile lui Clark, Rosemeyer şi Nuvolari?