Rudolf Caracciola (1901-1959)

Rudolf Caracciola (1901-1959)

Este dificil de judecat obiectiv cariera unui om care a cucerit trei titluri europene (1935, ’37, ’38 ) în ceea ce s-a numit „Epoca de Aur” a G.P.-urilor , dar care, ca şi Fangio, a avut mai întotdeauna la dispoziţie cea mai rapidă maşină.
Excepţional de versatil, trecând cu ușurință de la mașinile de GP la la cele de viteză pe coastă și de la curse de sprint la Tourist Trophy și Migle Miglia, Rudolf Caracciola, preferatul Mercedes și implicit al lui Alfred Neuebauer, a fost un pilot ce rareori a strălucit în calificări sau antrenementele libere (când, cu meticulozitate își stabilea strategia/abordarea pentru cursă). În schimb, în cursă, ritmul său era devastator, uimind atât prin constanța timpilor cât și prin combativitate, dar și prin stilul delicat prin care menaja materialul de concurs și în special pneurile. Dintre toţi aşii interbelici, Caracciola a fost cel mai fin ca stil de pilotaj. Manevra volanul fără efort aparent (dacă se poate spune asta despre direcțiile greoaie ale mașinilor din anii ’30), făcând o singură mișcare pe viraj, într-un unghi predefinit pe care îl menține cu încredere, realizând foarte puține ajustări pe parcursul virajului, pentru ca la ieșire, volanul să revină ușor în poziția normală. Același lucru se poate spune despre modul de utilizare al accelerației: n-o maltrata niciodată, ci o mângâia ușor, cu delicatețe, păstrând un echilibru perfect între aceasta, frână și direcţie.

Pentru a înţelege exact măreţia lui Rudi trebuia să coborâm ceva mai jos în timp, în epoca de până la Monaco 1933. Era atunci un pilot german aproape necunoscut, care, deşi pornit ultimul, a spulberat concurenţa pe o ploaie torenţială, în primul Mare Premiu al Germaniei. Acelaşi pilot a magnetizat asistenţa în aceeaşi măsură ca şi maşina de sub el în Tourist Trophy 1929, recuperând un handicap de 5 tururi pentru a se impune pe o vreme antedeluviană. În 1932, cooptat în echipa de uzină Alfa, fără să cunoască maşina şi fără să aibă sprijinul echipei, s-a acomodat perfect, fiind egalul lui Nuvolari ca viteză pe unele circuite şi superiorul acestuia ca simţ tactic. După accidentul de la Monaco 1933 calităţile primare s-au estompat puţin, numai abilitatea sa fulminantă pe ploaie rămânând intactă, aşa cum aveau să constate toţi adversarii săi la Bremgarten 1935 sau Monaco 1936.

Dintre toți marii piloți pe care i-am cunoscut, spunea Alfred Neuebauer – Nuvolari, Rosemeyer, Lang, Moss sau Fangio – nu am nicio îndoială: Caracciola a fost cel mai mare dintre toți.