Jochen Rindt (1942-1970)

Jochen Rindt (1942-1970)

Cifrele, statistica pură sunt irelevante în cazul unor piloţi, iar Rindt, alături de Wimille, Peterson şi Villeneuve intră într-o categorie aparte, cea a piloţilor meteorici ce au încercat să ajungă la stele iar aripile li s-au frânt brusc. La finele anilor ’60 Jochen Rindt era pus pe acelaşi plan cu Jackie Stewart, cei doi fiind priviţi drept cei mai buni piloţi din lume. Exponent înzestrat în cel mai înalt grad al manierei instinctive de abordare, supranumit „Tigrul” de către Enzo Ferrari, austriacul a avut o carieră intensă, dar prea scurtă. Duelul cu scântei purtat cu Stewart în GP Marii Britanii din 1969 sau uluitoarele tururi înşirate spre finalul cursei de la Monaco 1970 vor rămâne nemuritoare, ducând mai departe amintirea unuia dintre cei mai spectaculoşi piloţi din toate timpurile. Puţini au pilotat atât de dramatic, şi mai puţini au pus atât suflet în pilotaj.
Era excepţional de rapid, foarte spectaculos şi agresiv. Era grozav pentru spectatori” povestea Henri Pescarolo în 2005. Peter Ghethin are o opinie similară: „Ca și competitor Jochen era extraordinar de valoros, indiferent de ce maşină conducea. Când a debutat în F1 a făcut-o la Cooper, care în acea vreme nu era o maşină prea reuşită, dar se putea vedea că era excepţional şi destinat să devină campion mondial.

O inimă mare, un om dintr-o bucată ce nu se împăca cu niciun compromis, imun la presiune, mai încrezător decât oricine din epoca sa în stilul său, în calităţile intrinseci de acrobat al volanului. Totuşi, prea puţine realizări, prea puţine mostre de virtuozitate artistică, nu întâlnim la el niciun Eiffelrennen 1936, un Spa 1963 sau Barcelona 1996. Dacă n-ar fi fost fragilitatea fatală a maşinilor Lotus cu siguranţă am fi vorbit despre el ca despre un „true great”, aşa rămâne numai la jumătate de pas de acea elită selectă formată din Boillot, Bordino, Nuvolari, Varzi, Caracciola, Rosemeyer, Wimille, Ascari, Fangio, Moss, Clark, Stewart, Villeneuve, Prost, Senna şi Schumacher.