Istoria sponsorizărilor ep.2: uleiuri și combustibili

Istoria sponsorizărilor ep.2: uleiuri și combustibili

Nu există posibilitatea de a face astăzi un stop-cadru pe orice imagine dintr-o competiție motorizată fără a remarca logo-ul unui partener vital din sfera combustibililor sau a lubrifianților. Indispensabili din punct de vedere tehnic, la fel ca producătorii de pneuri, acești giganți petrolieri au mers mult mai departe în căutarea unor asocieri potrivite de imagine, vizând legături temeinice cu cei mai importanți constructori auto.

Într-o lume care credea cu obstinație în rolul binefăcător al marilor giganți petrolieri față de omenire, companii precum Shell, BP sau Castrol au profitat de legătura inseparabilă cu automobilele pentru a-și face simțită prezența în preajma evenimentelor de motorsport din lumea întreagă. După război, lumea motorsportului mondial nu a putut ignora câștigurile substanțiale pe care le-ar putea avea  din contractele de publicitate cu astfel de companii. Iar terenul era propice: omul de rând putea alimenta de la pompă cu același combustibil ca și campionul mondial în exercițiu.

Royal Dutch Shell

Deși în Statele Unite companiile făceau uz de spațiul de pe mașini pentru a-și promova produsele publicului spectator, sponsorizarea în Formula 1 era interzisă. Era vremea în care mașinile alergau sub culorile naționale. La mijlocul anilor ’60, British Petroleum și Shell amenință cu retragerea din Formula 1. FIA cedează presiunii, și cu toate că BP nu va mai reveni în F1 decât în 1983, temporar, alături de Toleman și Beatrice, Shell își va continua drumul alături de Ferrari, așa cum o făcuse din 1929. Atunci, un tânăr Enzo Ferrari punea bazele Scuderiei Ferrari, sprijinit de producătorul anglo-olandez. Colaborarea cu Scuderia a fost de durată, și deși Shell au fost alături de Honda și McLaren în anii de glorie ai echipei din Woking, în 1996 revin alături de Ferrari, unde se află și astăzi. Cu greu ți-l poți imagine pe Michael Schumacher separat de Ferrari, Bridgestone sau Shell.

În 1987, Porsche cu al său 962 au apărut pentru ultima dată la Le Mans în clasicul livery Rothmans, producătorul de țigări părăsind deja caroseria mașinilor înscrise de uzină în ultima parte a sezonului. Un nume atât de mare precum Porsche nu avea cum să rămână lipsit de sponsor principal, Shell fiind cel ce a colorat 962-urile de uzină până la retragerea lor din competiție la sfârșitul anului următor. Livery-ul era unul inovator, culorile Shell fiind dispuse într-un mod inegal de-alungul caroseriei. Arătându-și vârsta, 962-urile vopsite astfel nu au avut cel mai bun an în 1988, deși au dominat calificările la Le Mans. Victoria a venit însă în mână unei echipe ce era, încă, sponsorizată de o firmă producătoare de țigări – Jaguar. Porsche a ocupat celelalte 2 trepte ale podiumului.

În lumea raliurilor, merită amintită participarea Shell ca organizator în celebrul raliu Shell 4000, un eveniment transcanadian pe o distanță de 4100 de mile între Quebec și Vancouver în anii ’60. Royal Dutch Shell au mai fost prezenți trecător în anii ’80 pe mașinile Mazda din Grupa B și pe celebrele Peugeot conduse cu măestrie de Ari Vatanen și manageriate de Jean Todt. Anul acesta, Hyunday luptă pentru tilul WRC pe un prototip i20 cu Shell ca sponsor principal.

Elf

În 1968, proaspăt formata companie franceză Elf, deținută în totalitate de stat, pune bazele unei colaborări de succes cu Ken Tyrrell și Jackie Stewart. Prezenți în formulele inferioare de câțiva ani alături de Matra, câștigători ai titlului F3 cu Henri Pescarolo și al celui de F2 cu Jean-Pierre Beltoise, Elf se aruncă în Formula 1, punând la dispoziția „bătrânului” Ken resursele pentru o echipă câștigătoare. Elf va continua alături de Tyrrell, cu toate că Matra se retrăsese din combinație, fiind alături de echipa albastră până la mijlocul anilor ’70, când face trecerea la Renault și atacul turbo asupra Formulei 1. Misiunea Elf era de a revitaliza motorsportul francez și eforturile lor au fost încununate de o serie de piloți de excepție lansați de academia de pilotaj Volant Elf. Compania franceză îi selecționa pe cei mai talentați și le asigura bugetul pentru Formula Renault și Formula 3, cu scopul de a-i promova până în eșalonul F1. Nume precum Patrick Tambay, Didier Pironi, Alain Prost și mai recent Olivier Grouillard, Eric Bernard sau Olivier Panis s-au remarcat cu ajutorul Elf. În vremurile noastre, după restructurări în organizație, Elf încă este prezentă în F1 sub numele Total, sponsorizând echipa de la Enstone sub toate avatarurile pe care le-a purtat în anii din urmă: Renault, Lotus Renault, Lotus.

Statul francez și-a dorit foarte mult ca o mașină franceză să revină pe întâia treaptă a podiumului la Le Mans. Astfel, s-a născut programul de motorsport al Matra. Inițial producători din domeniul aeronauticii, Matra s-au apucat de motorsport mai întâi pe filiera monoposturilor, dedicându-se în cele din urmă curselor de anduranță. În toată această perioadă, Elf le-a fost alături. Cei mai buni piloți francezi ai sfârșitului aniilor ’60 și începutului anilor ’70 au pilotat pentru Matra, emblematicul Henri Pescarolo câștigând trei ani de-a rândul la bordul zgomotoaselor mașini albastre. Dar Elf părăsise deja anduranța la momentul primei victorii.

În anii din urmă, compania Elf este prezentă la Dakar (clasa moto), în anduranță (Le Mans și ELMS), în seria de monoposturi World Series by Renault și în MotoGP, alături de Stefan Bradl și a sa Honda.

Castrol

Castrol a debutat în lumea Formulei 1 în 1964, la Monza, alături de obscura echipă Fabre Urbain, care înscrisese un Cooper T60 pentru Jean-Claude Rudaz. Din 1972 devin o prezență constantă, alături de o multitudine de echipe. Pe monoposturi însă, a fost mereu aproape invizibilă, doar Lotus în ultimii ani și Williams la finele anilor 90 amintindu-ne de marca de combustibili atât de cunoscută în lumea raliurilor. Acolo, Castrol a fost mai mereu în prim-plan, mai ales prin colaborările cu Audi Quattro, Toyota anilor ’90, Ford (era Gronholm) și acum cu echipa de uzină Volkswagen, dar și prin alte înfrățiri, cu Saab, Datsun, sau Mazda.

Repsol

Rafinăria spaniolă Repsol a aliniat prima oară la start în 1995 o echipă de 3 motociclete Honda NSR500, pilotate de Mick Doohan, Àlex Crivillé și Shinichi Itoh. Notorietatea lui Doohan, aflat în plină ascensiune și titlurile luate de acesta unul după altul au făcut ca marca Repsol să fie una foarte vizibilă la finele anilor ’90, când au contribuit pasager și în alte categorii, precum sponsorizarea timp de 2 ani a echipei Arrows în Formula 1 sau colaborarea cu Toyota și Subaru la mijlocul anilor ’90 pentru a-l sprijini pe Carlos Sainz în Campionatul de Raliuri și în Paris-Dakar. Anul acesta, Marc Marquez „mănâncă pista” cursă de cursă purtând logoul companiei spaniole.

Agip

Născută din mâinile lui Benito Mussolini, Agip (Azienda Generale Italiana Petroli) i-a însoțit pe Ferrari în epoca turbo. Preluând frâiele de la Shell în 1974, Agip, cunoscuți ca și Eni, au fost alături de „căluțul cabrat” până la revenirea Shell, la finele lui 1995. Agip s-au mai aflat alături de team-ul Benetton în 1997.

Texaco

Texaco și-a făcut debutul în 1972, alături de Team Lotus, dar cea mai celebră colaborare a lor a fost cea cu McLaren, începând din 1974. Emerson Fittipaldi și James Hunt au devenit campioni mondiali cu logo-ul Texaco pe mașini, combinația Marlboro-Texaco devenind una din schemele grafice pe care nu le poți uita ca fan Formula 1. După o scurtă colaborare cu Wolf în 1979, americanii, atât de legați de Ford, au fost absenți până la revenirea motoristului american alături de Stewart în 1997.

Sunoco

Compania americană de combustibili a legat pentru întâia dată o relație cu Penske la sfârșitul lui 1965, primul succes venind rapid cu o victorie de clasă marca Corvette la Daytona în ’66. Pe atunci, Penske îi avea că piloți pe Dick Guldstrand și John Wintersteen iar mașina era vopsită în roșu, culorile Sunoco apărând abia de la Sebring. Acolo, Corvette-ul a mai bifat o victorie de clasă, culorile Sunoco intrând astfel în tradiție. Tradiția a fost continuată cu un succes și mai mare de către Mark Donohue care, în 1967, a primit pe mână de la Penske o Lola T70. În 1968, Trans-Am-ul a fost abordat din nou de către Penske, meticulozitatea pregătirii Camaro-urilor vopsite în culorile Sunoco aducându-i 2 titluri aceluiași Donohue.

În 1969, expansiunea Penske Racing a atins un alt nivel, cel al curselor de anduranță. Donohue și echipierul lui, Chuck Parsons, au pilotat o Lola T70 MK3B sponsorizată de Sunoco către victorie în prima etapă a Campionatului Mondial din acel an. Lola a fost alegerea din acel an și pentru Can Am, proiectul fiind unul ce s-a ridicat greu de la sol, unica apariție de la Mid Ohio fiind una anonimă.

În 1973, Penske și Sunoco au făcut echipă pentru ultima dată în formula clasică, Sunoco înfrumusețând de această dată bestia 917/30, cel mai nebunesc prototip al epocii. Donohue l-a adus de 6 în cercul învingatoriilor, câștigând și titlul în Can-Am.

Mobil

Compania Mobil nu poate fi legată decât de echipa McLaren. Devenind sponsor al acestora în 1995, Mobil a devenit o parte integrantă a revirimentului echipei engleze. Așa cum Schumacher nu poate fi imaginat fără Shell, nu-l putem vedea campion pe Mika Hakkinen fără Mobil 1. Din 1998, Mobil a fost preluat de Exxon Corporation.

Petronas

Producătorul malaezian Petronas a debutat în Formula 1 cu echipa lui Peter Sauber, în 1996, iar în 2001 a organizat împreună cu teamul elvețian gruparea Sauber Petronas Engineering AG, o companie axată pe producerea de motoare pentru echipa de Formula 1. Aportul malaezienilor a fost minim, Sauber folosind practic motoare Ferrari cu marca Petronas. În 2005, BMW a cumpărat team-ul Sauber, Petronas alăturându-li-se și rămânând alături de constructorul german până la retragerea acestora din F1. Petronas au revenit după ce Mercedes a achiziționat Brawn GP în 2010 și susține momentan eforturile echipei momentului în Formula 1.

Petronas a avut o implicare și în lumea motociclismului, cu proiectele legendarilor Kenny Roberts și Carl Fogarty, iar acum colaborează cu echipa de uzină Yamaha.

Pennzoil

O asociere specială o reprezintă submarinul galben Pennzoil, prezență constantă pe grila de la Indy500, începând cu modelul Chaparral al lui Al Unser și Johnny Rutherford din 1979. Între 1983 și 1990, petrolistul s-a asociat cu Roger Penske, reluând colaborarea cu legendarul team american din 2011, colorând mașina lui Helio Castroneves. Și Sam Hornish Jr. a a condus submarinul, pe când era la Panther Racing la începutul anilor 2000. Bilanțul total al mașinii galbene este de 3 victorii, prin Rutherford (1980) și Rick Mears (1984, 1988).

Gulf Oil

Vino cu o zi sau două mai devreme și treci prin Pittsburgh” a fost propunerea transmisă de Gulf Oil veteranului John Wyre. Scorțosul britanic, fost manager al Aston Martin și unul dintre cei aflați la bază proiectului GT40, a ajuns de la New York la Pittsburgh cu un avion privat pentru a discuta cu Grady Davis, vice-președintele de atunci al Gulf Oil Corporation și un om cu legături mai vechi în motorsport. Ulterior, el s-a întors în Albion cu un contract de o pagină.

Cum în acele vremuri o victorie la Le Mans era mult mai răsunătoare decât una înregistrată într-o etapă a Campionatului Mondial de F1, cei doi au decis să formeze un parteneriat ce avea să îmbrace mașinile înscrise de John Wyre Automotive Engineering în culorile Gulf Oil. Contractul era pe o durată de 5 ani iar noile mașini ce aveau să îmbrace culorile Gulf trebuiau să fie Mirage-urile.

Noua mașină nu a fost gata la timp pentru prima etapă astfel că prima mașină ce a înfruntat pista în culorile Gulf, albastru închis și portocaliu la început, a fost un Ford GT40 MKI de stradă ce îi aparținea lui Grady Davis, care a fost pregătit pentru dificila întrecere de către Wyre. GT40-ul a fost pilotat de Dick Thompson, cel mai rapid dentist și o cunoștință veche a lui Davis încă de la începutul aniilor ’60, și un Jacky Ickx tânăr. Combo-ul neobișnuit a fost însă performant, cei doi terminând pe a 6-a poziție în clasamentul general, câștigând disputa la clasa lor.

Adăugarea  Wilshire Oil Company la portofoliul Gulf Oil a adus și o schimbare legendară pe mașinile sponsorizate de Gulf Oil. Începând cu aprilie 1967, noile Mirage, ce au fost prezentate în premieră cu ocazia etapei de la Monza, purtau culori Gulf revizuite, anume albastru deschis (powder blue) și oranj pătrunzător (marigold).

Noua mașină a concurat în 1967, având și câteva apariții sporadice în 1968. Sfârșitul anului 1969 a însemnat și despărțirea de proiectul Mirage și relația cu Ford. Nemții de la Porsche, impresionați de rigurozitatea cu care Wyre își pregătea mașinile, dar mai ales de rezultatele obținute, i-au oferit șansa de a continua programul 917 începând cu 1970. Britanicul a acceptat, aducând cu el și  sponsorul principal pe care îl avea încă din 1967 : Gulf Oil.

Primul 917 ce strălucea în culorile Gulf a fost prezentat unui public uimit în 1969 la Geneva. Printre cei prezenți era și Vic Elford ce, avea să declare ulterior, s-a îndrăgostit pe loc de noul bolid al Porsche.În prima etapă, 24h Daytona, mașina a câștigat în mâinile lui Kinnunen și Rodriguez, anunțând un trend ce avea să dureze doi ani. John Wyre și echipa lui a obținut titlul atât în 1970 cât și în 1971 dar reușita cea mare se lăsa așteptată, modelele 917 înscrise de Wyre ratând victoria la Le Mans atât în 1970 cât și în 1971.

Cântecul de lebădă al Mirage a fost în 1975. Criza petrolieră a însemnat că vechiul GR7, folosit în 1974, trebuia modificat, născându-se astfel GR8. Gulf Oil Research Team avea acum un scop realizabil, drumul către victoria pe circuitul de la Le Mans fiind mai aproape după ce Matra a ales să se retragă la sfârșitul lui 1974. Într-adevăr, fără prea mare opoziție, Mirage-urile au ocupat poziția 1 și 3 la acea ediție a Le Mans, aducând o a treia victorie în palmaresul mașinilor sponsorizate de Gulf. Acela a fost și ultimul an al prezenței Gulf pe tărâmul anduranței, producătorul de uleiuri revenind în motorsport abia în anii ’90, performanțele notabile din era nouă fiind un loc 2 în 1997 reușit de un Mclaren F1 GTR LT în culorile Gulf-Davidoff.

Alți producători

În lumea raliurilor, unde ponderea partenerilor tehnici a fost mereu superioară în raport cu legăturile strict comerciale și de imagine, avem o serie întreagă de asocieri legendare și de durată între companii petroliere și echipe. Cel mai adesea, parteneriatele au avut un caracter național, diverși piloți și constructori dintr-o țară fiind susținuți de petroliștii conaționali, precum Repsol cu Seat, Total cu Peugeot și Citroen, Elf cu Alpine, Agip cu Lancia, Selenia cu Fiat sau Petronas cu Proton.

Modelul Ford Focus a mai fost asociat cu petroliștii BP și Valvoline, iar Subaru a colaborat în principal cu Motul și Q8.

Ca sponsori principali din WRC-ul contemporan, mai amintim asocierea dintre Peugeot-ul gri al lui Panizzi, adesea victorios pe asfalt, și Esso, dar și parteneriatele estice dintre OMV și Manfred Stohl Racing sau Lotos și Robert Kubica.

În rally-raid asistăm la ofensiva de imagine a companiei Sonangol, care sponsorizează atât competiția Africa Eco Race (care reia traseul african al Dakarului), cât și mașinile buggy ale lui Jean-Louis Schleesser.

DTM-ul actual este sponsorizat de ARAL, care furnizează benzina standard omologată a competiției. Lubrifianții însă sunt o chestiune specifică fiecărui constructor: BMW și Audi merg cu Castrol, iar Mercedes cu partenerul de tradiție, Petronas. Cele două companii sunt cele mai vizibile pe mașinile lui Farfus, respectiv Juncadella.

În Moto GP, una din cele mai de succes colaborări este cea dintre Repsol și echipa de uzină Honda, parteneriat indisolubil de douăzeci de ani. Cel de-al treilea constructor actual, Ducati, colaborează cu Shell de la revenirea în campionat, în 2003. Uzinele Kawasaki au colaborat cu Elf, iar Suzuki va reînnoda asocierea cu Motul, la revenirea de anul viitor.

Merită să amintim și nume mai puțin prezente, cu o trecere fulgerătoare prin motorsport, precum Exxon (Lotus), UOP (Shadow) sau Sasol (Jordan), dar a căror identitate și-au pus amprenta pe vizualul monoposturilor.

Vectori extraordinari, echipele de curse au fost capabile să promoveze la rang global companii aproape necunoscute acum douăzeci de ani, precum Petronas. În contrapondere, petroliștii legendari au înființat filiere de susținere pentru tinerii piloți, mulți dintre aceștia fiind etern recunoscători pentru șansa pe care altfel n-ar fi avut-o în carieră.

Esențial este faptul că, spre deosebire de partenerii comerciali, petroliștii vor fi întotdeauna în universul sporturilor cu motor și vor avea interese de branding mult mai trainice prin asocierea cu constructorii de prestigiu. Faptul că inginerii de la Shell, Total sau Petronas lucrează cot la cot cu motoriștii făurește o legătură mult mai puternică, așa cum o prietenie solidă se bazează pe greutățile depășite împreună. De aceea, trădările de tip Vodafone sau disparițiile subite precum ING sunt extrem de rare în domeniul tratat mai sus. Până la urmă, seriozitatea implică asumarea unor responsabilități, iar petroliștii au fost și vor rămâne de nădejde.