Motociclismul românesc, încotro?

Motociclismul românesc, încotro?

Ca orice pasionat al motociclismului din România din zilele noastre, îmi pun o întrebare „existențială”. Încotro se îndreaptă sistemul promovat de federația aferentă? Putem vorbi măcar de vreun sistem? Care sunt prioritățile sau mai bine spus, care sunt dorințele celor din forul de decizie al motociclismul autohton?

Dezamăgirea profundă asupra situației actuale a motociclismului din România m-a determinat să aștern câteva gânduri, cu o abordare detaliată asupra situației autohtone a motociclismului. Ca împătimit al curselor pe două roți, remarc cu mâhnire situația prezentă a României pe plan internațional în aceste competiții. Vedem rezultate care confirmă diferența imensă de nivel între noi și alții, dar și lipsa unei educații motociclistice precum în vestul Europei.

Ajungem să ne bucurăm de un rezultat bun când Robert Mureșan ocupă un loc 13 într-un campionat mondial sau când Petre Pop reușește să strângă fondurile necesare pentru participarea la prestigioasa cursă de tourist trophy de pe Isle of Man. Nu avem circuite, nu avem infrastructură, nu avem o implicare financiară coerentă din partea sponsorilor. Lipsa de interes a celor de la putere ne arată cât de mult ar conta asta pentru motorsport în general și motociclism în particular. Dar cine e de vină pentru situația mai mult decât deplorabilă în care ne aflăm?

Un posibil răspuns ar putea fi aruncat imediat în curtea forurilor decizionale, a celor care nu atrag fonduri în construirea unor circuite de viteză în România. E inadmisibil ca la un sfert de veac după regimul totalitar să nu avem un circuit de viteză, având în vedere că avem o populație de aproximativ 20 de milioane de locuitori, atât cât au Ungaria și Austria coroborat. Dar comparația cu aceste două țări nu-și are sensul aici, Austria dând multipli campioni mondiali în Formula 1, iar Ungaria au un campion mondial la motociclism viteză, Gabor Talmacsi, cel care s-a impus la clasa mezină în 2007. Să nu mai vorbim de circuite. Austria tocmai a revenit în mondialul de Formula 1 în weekend-ul recent încheiat, în timp ce Ungaria va împărți această onoare într-o lună. Totodată, putem blama și publicul larg și educația precară a românilor în ceea ce privește sporturile cu motor. Când se aude de circuit de viteză, toată lumea se gândește automat la Formula 1, ori, până la a găzdui o etapă de Formula 1 e multă muncă și multe competiții minore care ar prinde bine pe meleagurile noastre. Să ne gândim puțin doar câte avantaje există în urma unui eveniment internațional de amploare. În primul rând, social, ar fi un boom de imagine considerabil, în al doilea rând economic, s-ar atrage mult mai ușor sponsorii, iar turistic ar aduce o pâine bună de mâncat tuturor celor implicați în această industrie.

Am avut două ediții ale Bucharest City Challenge, am avut chiar anul acesta o etapă de campionat mondial de supermoto la Arad, după o pauză de zece ani. Prea puține evenimente de anvergură la nivel internațional. Ne mai scoatem și noi în lume cu zona de enduro-motocross, unde Red Bull Romaniacs atrage foarte mult. Dar și aici, un rol important îl joacă sponsorship-ul celor de la Red Bull, gigantul austriac din industria băuturilor energizante implicându-se serios cu o rigurozitate și seriozitate tipică vorbitorilor de limbă germană.

Un alt mare minus al motociclismul românesc este lipsa finanțării și a găsirii unor sponsori. Cel mai recent caz a fost cel al lui Robi Mureșan, cel care cu greu și-a găsit un sponsor după foarte multe tratative eșuate și porți închise în nas tocmai pe considerentul lipsei fondurilor și a atractivității sponsorilor. Ce-i drept și legea sponsorizării e una complicată, fiind parcă scrisă pentru a respinge și mai mult implicarea ipotetică a celor ce au bani. Mulți preferă să bage banii în fotbal, poate și datorită notorietății și publicității mult mai mari, dar aici deja intervine efectul gândirii de turmă. Aștept ziua în care un afacerist de pe meleagurile noastre va încerca să bage bani într-o echipă de motociclism viteză, capabilă chiar să concureze la clasele campionatelor europene și de ce nu mondiale.

Un al treilea factor este aproape un canon al comportamentului societății românești, lipsa de organizare și dezinteresul sever. Teoria formelor fără fond ne-ar putea arăta de ce noi avem un campionat de superbike, dar nu avem circuite de viteză, toate rundele desfășurându-se în afara României. Ce să mai zicem de campionatele autohtone de motociclism, văduvite și ele de lipsa unor circuite serioase de viteză? Competițiile se desfășoară fie pe pistele aeroporturilor, fie pe pistele de karting, ori acest lucru slăbește din start pregătirea celui care merge la competiții în străinătate, diferența fiind una vizibilă. Stindardul motociclismului nostru e purtat de un Robert Mureșan care merită apreciat din plin pentru eforturile supraomenești de care dă dovadă pentru a concura în continuare, chiar dacă rezultatele sale sunt mai degrabă modeste. De altfel, lipsa rezultatelor nu a fost deloc întâmplătoare în perioada în care a concurat la 125 cmc. Explicația e una foarte simplă. A concurat cu motociclete mai vechi decât majoritatea competiției, ori la un astfel de nivel, orice detaliu de această natură face diferența între primii clasați și mijlocul și coada grilei.

Norocul nostru, al celor împătimiți de motociclism, este faptul că avem specialiști de mare anvergură, cu ștate vechi în campionatul național de viteză de dinainte de 1989.Vorbesc aici de Vlad Haralambie și Tiberiu Troia, ambii bucurându-ne cu comentarii de calitate înaltă cu orice prilej de întâlnire cu motomondialul (Haralambie) și superbike-ul (Troia). Cu toții cred că ne dorim ca acești minunați specialiști și comentatori de excepție să facă echipă într-o bună zi.

Îmi închei gândurile prin a îmi exprima optimismul în ceea ce privește evoluția motociclismului românesc cu dorința de a vedea fapte și rezultate notabile în palmaresul nostru internațional. De altfel, în tot idealismul meu, cred cu tărie că la un moment dat vom avea oameni suficient de competenți pentru a crea o frumoasă tradiție în motociclism și nu numai, dar și un legământ care să-i inspire și pe alții pe viitor. Totodată, nu pot să nu aplaud modelul Spaniei, probabil cel mai sănătos model de dezvoltare sportiv și motociclistic din ultimii douăzeci de ani. Oameni buni, să punem mână de la mână și să ajutăm motociclismul românesc să devină încetul cu încetul o forță de temut pentru toată lumea.