Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei (III)

Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei (III)

Coechipier al unui fost campion mondial de Formula 1, Prințul Leopold a ajuns la Antipozi pentru o participare memorabilă la Bathurst. Cariera sa l-a purtat peste tot în lume, cu experiențe marcante din Alaska până în Africa de Sud. Poziția sa de ambasador al mărcii bavareze îl aduce adesea în fața microfoanelor, însă adevărata sa plăcere rămâne pilotajul, iar în 2014 a avut parte de multe satisfacții la volanul modelelor M1 sau 635CSi.

Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei – partea I

Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei – partea II

Alexandru Șiclovan: Hai să vorbim puțin despre experiența din Australia.
Alteța Sa Regală Prințul Leopold al Bavariei: L-am cunoscut pe Frank Gardner prin BMW, în Germania. El s-a întors în Australia și m-a întrebat ce cred despre Bathurst. Ești prinț, iar Australia este încă sub conducerea reginei Angliei. Așa că m-am dus, împreună cu sponsorizarea John Player, și ne-am înscris la cele 1000 mile de la Bathurst. Traseul este absolut incredibil, e o etapă de coastă și un circuit alipit. Am ajuns acolo și sufeream încă de jet lag când m-am urcat pentru prima oară în mașină. L-am cunoscut pe cel ce avea să-mi fie coechipier, pe Denny Hulme.

AS: La acea vreme, fără simulatoare, nu știați particularitățile de pe Mount Panorama.
ASR Leopold: Nu, totul era la prima vedere. Denny știa bine traseul, iar rivalii noștri erau cei de la Holden. M-am urcat în mașină, iar atunci a fost prima dată când s-au pus camere în fața farurilor, pentru a filma onboard. Printr-un microfon, erai conectat la un elicopter ce zbura deasupra ta și descriai turul. Am urcat dealul și am uitat ce viraj urma, credeam că e unul rapid și era unul lent. Așa că am lovit parapetul de beton și am distrus acea cameră foarte scumpă. Doamne ferește, am distrus mașina în turul al patrulea abia. Am revenit la boxe, iar Frank m-a îmbărbătat. A doua zi, mașina era refăcută și mă simțeam vinovat față de băieții care petrecuseră o noapte întreagă reparând-o. Am cunoscut niste aborigeni pentru care eram un erou, un membru al regalității pe pistă. Cu Denny m-am înțeles extrem de bine, avea un simț deosebit al umorului. A murit la Bathurst, a făcut infarct pe linia dreaptă și s-a dus tot înainte pe câmp. Când au ajuns comisarii la el, era mort. Mult prea devreme (n.r. avea doar 56 de ani), dar ce moarte!

AS: Potrivită, într-un fel.
ASR Leopold: Dieter m-a sunat și mi-a dat vestea dispariției lui Denny. Mai condusesem în niște curse cu el în Anglia, nu-și pierduse viteza. Am pierdut un prieten în acel moment, iar acum când rememorez tot mi se face pielea de găină. Revenind la cursă: eu am luat startul și nu ne puteam ține de modelele Holden Commodore, care erau mult mai rapide pe liniile drepte. Însă pe sectorul virajat de pe deal eram mai rapizi și aveam avantaj la consum. Am ajuns pe locul doi la clasă, în final (n.r. era ultimul an al clasei C, dominante, iar echipajul JPS BMW 635 a terminat al doilea în clasa A).

AS: Ați concurat și prin America?
ASR Leopold: Da, am devenit campion în 1972 în campionatul nordamerican de curse pe gheață, în Alaska. La -50 grade, aer foarte uscat, conduceam un Porsche 914 împotriva tuturor eroilor pe Corvette, cu pneuri duble, cu ținte, n-aveam nicio șansă. Însă eram familiar cu gheața de la cursele de coastă și mă simțeam foarte confortabil. Când încerca cineva să treacă de mine, îl atingeam din spate pe lacul înghețat și-l răsuceam, la revedere. Campionatul se desfășura pe parcursul a patru săptămâni, cu etape în fiecare weekend. Veneam acolo și-mi întindeau covorul roșu, mă primea primarul din Anchorage. Am avut de dat atâtea interviuri că nu mai aveam timp de condus.

AS: Chiar mă gândeam la asta, veniți aici pentru Taxi Ride, dar sunteți pus în situația de a da și astfel de interviuri. Mai aveți dispoziția necesară? Ar fi primul lucru de care aș vrea să scap.
ASR Leopold: Nu mai sunt în poziția de a da interviuri care-mi perturbă viața. Singurul lucru pe care-l detest este să dau interviuri și apoi să se scrie lucruri urâte despre mine. Nu mă refer la motorsport, ci la toate fițuicile astea pline cu bârfe și vorbe goale. Ca ambasador al mărcii BMW și al diviziei BMW Classic, acesta este job-ul meu. De 15 ani, de când m-am oprit din a concura, ocup această poziție.

AS: Pe când BMW erau implicați în Formula 1, ce îndatoriri aveați? Mergeați la curse, n-ați vrut să conduceți și acel model?
ASR Leopold: Nu mergeam la curse și eram deja prea bătrân să mai conduc mașina de Formula 1. De aceea am prețuit atât de mult momentul acelui test cu Ferrari, că mai târziu știam că nu voi mai putea. Știi de ce m-am oprit din a concura? După 35 ani pe mașini foarte rapide, am ajuns la Le Mans Classic acum două săptămâni. În platoul 6, am fost primii în calificările de noapte, am bătut 73 de mașini pe ploaie. Dimineața ne-a prins cu pneurile greșite pe BMW M1, a trebuit să ne oprim și am căzut pe locul 55. Am revenit până pe locul 17 și pe 5 la clasa noastră. Era clar că aveam viteza, însă fizioterapeutul și alți doctori mi-au spus că dacă nu mă opresc voi ajunge într-un scaun cu rotile, din cauza presiunii asupra coloanei. Am avut atât de multe accidente, am avut unul la Kyalami.

AS: Vechiul traseu, ce provocare!
ASR Leopold: Eram cu Manfred Winkelhock, pentru Schnitzer-Liqui Moly. Era o cursă de cinci ore și Manfred era lider detașat. Am preluat mașina după o oră jumătate, iar puntea spate s-a rupt și am lovit cu spatele un zid de beton la 180km/h. Am devenit cu 5 centimetri mai scund atunci, îți poți da seama? Nu i-am spus adevărul soției mele, am sunat-o la finele cursei și i-am spus că motorul a cedat. Am fost apoi la radiografie și mi-au arătat cum nu mai era spațiu deloc între vertebrele mele. M-am îmbrăcat și pantalonii îmi erau lungi acum. Nu știam cum să-i spun soției acasă prin ce accident teribil trecusem, așa că am mers la un croitor și mi-am scurtat pantalonii să nu se vadă. Însă un jurnalist a sunat-o pe soție și a întrebat-o cum mă simt după așa un impact. După aceea, a trebuit să-i spun adevărul de fiecare dată când am avut un accident, oricât de grav a fost.

AS: Soția a fost un factor important în decizia retragerii?
ASR Leopold: Da, a contat. Iar copiii, știi ce se spune, te încetinesc pe tur. Îl știi pe Rolf Stommelen? Mi-a spus să nu pilotez niciodată mai repede decât poate zbura motorul.

AS: Pe Bellof l-ați cunoscut?
ASR Leopold: Stefan? Sigur că da, jucam tenis de câmp împreună. Eu eram bun la tenis de masă și dădeam toate mingile tăiate și la tenis de câmp. Asta-l enerva cumplit. Mi-a fost foarte bun prieten până când a murit la Spa, când era cu Jacky Ickx. Însă el a primit mai multe lovituri grele: prima la Nurburgring, care nu i-a afectat prea tare corpul, iar apoi a venit Spa. Am fost la înmormântare. Mă distrasem atât de bine cu Stefan. Era mult mai rapid decât mine în Grupa C, era mult mai flămând de victorie. Dacă mă întrebi acum… dacă aș da ceasul înapoi ca într-o mașină a timpului, oare aș face totul la fel? Aș spune da. Am avut ocazia de a ajunge în Formula 1 cu ATS și cochetam cu Formula 2 care m-ar fi dus înspre asta, dar la acea vreme era extrem de periculos. Nu cred că aș sta aici cu tine de vorbă dacă aș fi mers pe acea cale.

AS: Iar competițiile de anduranță și sport-prototip aveau altă anvergură pe atunci.
ASR Leopold: Nu poți da timpul înapoi, acelea au fost vremuri fantastice și m-am distrat de minune cu Quester, cu Stuck, cu Winkelhock. Cel mai adesea mă întâlnesc cu Stuck, pe care-l invit la mine și vorbim despre vremurile de demult. Abia atunci când vorbești despre asta simți că îmbătrânești. Dar greu reușim să ne adunăm. Mai degrabă am vorbi în fața unui reportofon, să se adune vreo două sute de pagini. Tinerilor de astăzi le-ar plăcea să citească despre noi.

AS: Iar mie mi-ar face o deosebită plăcere să scriu despre asta. Să adun toate poveștile.
ASR Leopold: Acum totul este mult mai profesionist. Cu toate prostiile pe care le-am făcut noi, n-am fi fost acum piloți de uzină BMW. E mult mai mare presiunea acum și totul se trage de la costuri. Când mergeam la coastă cu Mini Cooper, îmi ajungeau 2000 de mărci pentru tot sezonul de 10 etape. Nu schimbam nici măcar un set de pneuri, ci le scrijeleam tot pe acelea până la sârmă. Nu dormeam într-un hotel de cinci stele, ci la cort.