Epitaf Guy Moll – „Unul dintre cei mai mari ași, un meteor”

Epitaf Guy Moll – „Unul dintre cei mai mari ași, un meteor”

După ruptura nu prea cordială de la finele lui 1930, glacialul Achille Varzi revenise printre oamenii Scuderiei Ferrari, și ȋnarmat cu ȋmbătrȃnitul dar ȋncă excepţional de rapidul P3 avea ȋn faţă un sezon ȋn care singura replică trebuia să fie așteptată din partea Mercedes și Auto Union. Ȋnsă o concurenţă și mai acerbă va veni din sȃnul propriei echipe. Şi nu, nu e vorba de eternul Nuvolari ce acum se va mulţumi doar să piloteze pentru Maserati ȋn așteptarea unui volan la una din echipele germane. Şi nici de bătrȃna vulpe Chiron. Ci de un tȃnăr algerian de nici 24 de ani al cărui impact senzaţional asupra lumii automobilistice a epocii interbelice va fi depășit numai de Bernd Rosemeyer.

Este anul 1934, perceput în primul rând prin apariția pe scenă a sofisticatelor și atotputernicelor Săgeți de Argint. Dar tot în urmă cu opt decenii, asistam la unul dintre cele mai impresionante debuturi văzute vreodată în istoria GP-urilor. Cvasinecunoscutul Guy Moll, după câteva curse minore și nu în mașini de prim plan, avea în sfârșit șansa să își arate potențialul. Și asta în cea mai aclamată mașină a zilei, celebra Alfa Tipo B Monoposto, cunoscută în folclor drept P3. La prima cursă sub culorile Căluțului Cabrat a obținut una dintre cele mai neașteptate victorii, la Monaco, etalând un racecraft din aceeași specie cu Felice Nazarro și Bruce Brown, alegând să meargă la început doar în plasa liderilor, menajând ansamblul tehnic, pentru a înțepa decisiv pe final, când ritmul său îndrăcit l-a facut pe Louis Chiron să proptească Alfa geamănă în sacii de nisip de pe marginea pistei.

„În acea zi Moll a dezvăluit că are stilul unui mare campion, și-a afirmat puternica personalitate și a justificat încrederea pe care o aveam în el” – Enzo Ferrari.

Moll nu avea niciun fel de respect pentru piloții consacrați, doar o încredere nemărginită în talentul său. Enzo l-a numit „noul Nuvolari” și cu siguranță atitudinea sa gladiatorială, stilul rebel, bravura în spatele volanului și faptul că nu ridica piciorul de pe accelerație pentru nimeni, respingând orice joc de echipă i-au îngăduit lui Il Comendattore asemenea concluzii, adoptându-l imediat ca pe cel mai iubit pilot al său până la Gilles Villeneuve. Iar loc de dezamăgire nu a fost.

La următorul GP în care a luat startul, pe fierbintele Autodromo di Mellaha – Tripoli a mers în plasa lui Varzi, încercând aceeași tactică ca la Monaco. Grande Achille, un pilot mult prea greu de impresionat nu a căzut în aceeași capcană și alegând să abordeze ultimul viraj într-o treaptă inferioară, l-a ținut la respect pe tânărul lup printr-o manevră robustă, impunându-se pe circuitul său preferat cu numai 2 zecimi de secundă! Imediat Moll l-a acuzat pe asul din Galliate că a încercat să-l arunce în decor și a jurat răzbunare. Și s-a ținut de cuvânt. Pe Avus, cel mai rapid circuit dintre toate, pe o vreme ploioasă, algerianul a primit de la standuri semnalul că poate merge la maxim. Având la dispoziție versiunea cu motor mărit la 3.2, în turul 4 Varzi e sărit cu ușurință, Chiron urmează 3 bucle mai târziu, iar când liderul Stuck vine la boxe cu net superiorul Auto Union Type A-rumoare în tribune! Alfa streamline cu numarul 64 preia conducerea și merge convingător către o victorie dominantă, la un minut și jumătate în fața unui Achille Varzi complet debusolat. Schimbarea ierarhiilor? Cu certitudine Enzo Ferrari începuse să creadă asta, și în stilul său caracteristic își asmute piloții unul împotriva altuia. La Montreaux, Moll trece prin pluton și în turul 11 își dispută șefia cu Philippe Etancelin, când o scurgere de ulei îl scoate din joc.

GP-ul Marnei va adduce un nou duel fratricid între echipierii Scuderiei, și cu noroc Moll termină pe locul secund după ce stătuse în umbra luptei dintre Varzi și Chiron. Italianul, cel mai rapid om al întrecerii, întampinând problema cu cutia de viteze ce se bloca intermitent, a ales să cedeze mașina pilotului de rezervă Marimoni decât să se vadă iar depășit. Revanșa veteranului va veni în Coppa Ciano, la Monetenero, revanșă cu atât mai gustată cu cât nu numai tânărul său coechipier fusese bătut „hands down”, ci și Tazio Nuvolari în mai puternicul Maserati 8CM terminase la aproape 4minute în spate, după o luptă cu scântei.

Și așa ajungem la Coppa Acerbo, Grand Prix clasic al epocii, desfășurat pe cel mai periculos circuit stradal din lume. Mercedes și Auto Union nu lipseau de data asta de la start, nici Bugatti. Varzi stabilise cel mai bun timp în antrenamente, însă pozițiile de pe grilă vor fi trase la sorti. Pe 15 august 1934, unul dintre cele mai încleștate și pline de neprevăzut GP-uri ale perioadei interbelice avea să-și revendice victimele. Printre rafale de ploaie, ce asociate cu vântul Scirocco făceau vizibilitatea îngrozitoare, Guy Moll pleacă abia din linia a 5-a, de pe locul 12. Urcă până pe 5 după primul tur, la aproape 30 de secunde de liderul Caracciola, distinct în peisaj cu echipamentul său de ploaie, și la 17 în urma lui Varzi. Unanim recunoscutul „Rainmaster” al epocii continuă să domine întrecerea, în timp ce Moll trebuie să schimbe o bujie în turul 2 și pierde un minut în proces. Ploaia scade în intensitate și după 5 bucle același Rudi domină ostilitățile, cu algerianul de pe Alfa la peste 4 minute în spate, însă mergând nebunește. Varzi ieșise din cărți cu transmisia distrusă, însă aștepta un coechipier dispus să-i cedeze mașina. Cu siguranță acesta nu va fi Moll, singurul om de pe pistă capabil să țină ritmul impus de Mercedes-ul lui Caracciola. Prima surpriză vine în turul 9: demonstrând că până și regii ploii nu sunt intangibili în condiții de aderență precară, Rudi pierde controlul în zona Capelle sul Tavo la aproape 200km/h și se consideră norocos că a scăpat cu viață. Lider devine Fagioli în celălalt Mercedes, cu Moll pe urmele sale, la 1min și 45 de secunde. Când Banditul din Abruzzo oprește pentru combustibil și verificarea bujiilor un rezultat extraordinar era în cărți! Tânărul Guy Moll, cu mai puțin de 10GP-uri în spate este noul lider și se depărtează de pluton într-un ritm furios. În turul 13, Alfa cu numărul 46 intră la standuri pentru oprirea finală, revine pe pistă la 37 de secunde de Fagioli și Enzo Ferrari dă semnalul „full speed”. Moll se conformează și stabilește cel mai rapid tur, tăind 8 secunde din ecart. Condițiile meteo se înrăutățesc brusc, cu toate că pilotul Scuderiei este singurul capabil să ruleze sub 11minute pe tur. Apoi, în turul 18, în zona cea mai afectată de Scirocco, ajunge în spatele întârziatului Ernest Henne. Alfa se aliniază pentru depășire, îi ia fața germanului, pentru ca la peste 270km/h o rafală bruscă de vânt să împingă mașina cu roțile în afara pistei. Moll încearcă să controleze, dar nimeni nu ar fi putut face mai mult. Monopostul e proiectat cu 250km/h într-un zid din apropiere, e aruncată în aer apoi aproape se dezintegrează. Cel mai strălucit debutant pe care l-a dat Scuderia Ferrari până la Gilles este ucis pe loc. Nu este loc aici pentru a comenta accidental fatal, au făcut-o alții înaintea noastră.

„M-a prins din urmă într-un loc în care drumul se îngusta foarte mult. Mi-am dat seama că vrea să mă depășească, dar putea să aștepte încă 2-3km până când șoseaua se lățea atât de mult încât 3-4 mașini puteau rula una lângă alta… Dar Moll nu putea să aștepte. Mergeam cu 270-280km/h pe acele drumuri înguste. În acele zile, emblema Căluțului Cabrat era poziționată chiar pe capota mașinii și era mult mai mare, așa că l-am putut vedea cu proprii ochi cum iese din viraj și vine spre mine. Ajunși în linie dreaptă am așteptat ca inevitabilul să se întâmple și roțile sale față să se izbească de roțile mele spate. Dar apoi a părut că se răzgândește. Am privit în retrovizoare și am văzut cum mașina sa virează brusc și apoi îi scapă de sub control…” – Ernst Henne.

Cert este că sportul a pierdut atunci unul dintre cei mai originali, rapizi și bravi exponenți. Un om ce l-a făcut pe Varzi să tragă mai tare ca niciodată de el și pe Nuvolari să-și reconsidere criteriile în privința rivalilor. Iată-l într-o ultimă tușă a lui Enzo Ferrari, omul care l-a admirat mai mult decât oricine: „Avea stofa și talentul pentru a ajunge unul dintre cei mai mari ași ai vitezei din câți au existat… Între piloții care au trecut prin echipa mea, Moll nu a fost primul străin, însă cu certitudine a fost primul străin senzațional. Când stătea drept, cu picioarele pe pământ și gura închisă emana o specie rară de grație și fragilitate ce contrastau cu maniera furibundă în care conducea. În cursă, ochii săi spuneau aceeași poveste ca a lui Pietro Bordino, Antonio Ascari, Tazio Nuvolari, Bernd Rosemeyer, Villeneuve. O istorisire care nu se schimbă niciodată, care nu are nici început, nici sfârșit.