Suzuka ’89 – apogeul tensiunii Senna-Prost

Suzuka ’89 – apogeul tensiunii Senna-Prost

Cu Marele Premiu al Japoniei apropiindu-se rapid, seria curselor clasice vă prezintă unul dintre cele mai memorabile episoade petrecute pe circuitul de la Suzuka.

În trecut am lăsat de câteva ori uşa deschisă pentru a avea destul spaţiu să depăşească, altfel ne-am fi acroşat. De data asta nu-i voi mai face asemenea favoruri,” îşi începea dublul campion mondial Alain Prost discursul dinainte de MP al Japoniei de la Suzuka. Era penultima rundă a stagiunii, dar, în contextul regulamentului de atunci, când numai cele mai bune 11 rezultate contau, se putea dovedi decisivă.

Uneori titlul de campion mondial şi implicit lupta dusă pentru acesta au fost învăluite într-un nor de controverse şi parcă niciodată această situaţie nu a fost mai vădită ca în cazul sezoanelor 1989 şi 1990. Suzuka a fost indiscutabil cea mai controversată cursă a anului şi probabil chiar a deceniului, dar pentru a avea o perspectivă clară asupra celor întâmplate pe circuitul japonez, va trebui să ne întoarcem cu câteva etape în urmă pentru a analiza succint câteva evenimente decisive ce au dus la acest final apoteotic şi controversat.

În 1988 McLaren dominase Formula 1 într-o manieră nemaivăzută din 1955, când Mercedes-ul W196 păruse de pe altă planetă în mâinile lui Fangio şi Moss. Primul titlu pentru mercurialul Senna venise după o superbă performanţă în MP al Japoniei. Prost era nemulţumit şi avea motive bune să fie. Marcase mai multe puncte decât brazilianul, dar regulamentul oarecum stupid a anulat acest avantaj, iar furtuna care era inevitabil să apară între doi piloţi de asemenea calibru şi având caractere atât de diferite a izbucnit la MP al Portugaliei de la Estoril.

Puţin înainte, cu ocazia MP al Italiei de la Monza, Alain Prost anunţase că va pilota pentru Ferrari în 1990, părăsind McLaren după 6 sezoane şi 30 de victorii. Această despărţire putea avea repercursiuni destul de neplăcute pentru francez. Deja ostilitatea se simţea în rândul inginerilor, echipele din rândul celor doi rivali purtându-se extrem de rece şi secretos una cu alta, iar motoristul Honda părea că înclină balanţa în favoarea lui Senna, stilul războinic, mistic al brazilianului pliindu-se mai bine pe mentalitatea inginerilor japonezi.

Înainte de MP al Portugaliei, scorul era 71 la 51 pentru Prost, dar Senna miza acum pe regulament şi pe faptul de netăgăduit că fusese tot anul pilotul mai rapid în calificări. La Estoril, o nouă necunscută în ecuaţie: maşina Ferrari a fost pentru prima dată mai rapidă decât McLaren, şi cele două monoposturi roşii s-au instalat de la început la conducerea ostilităţilor, urmate de cele McLaren. În turul 40 – un eveniment decisiv în judecarea corectă a sezonului – Mansell intră la standuri, ratează locul unde trebuia să oprească pentru schimbul de pneuri, nu mai aşteaptă să fie împins de mecanici ci merge în marşarier, lucru interzis de regulament. Englezul revine în cursă pe poziţia a patra şi se lansează în urmărirea lui Senna. În scurt timp îi este arătat steagul negru, fiind descalificat. Mai târziu, Nigel va susţine că nu a văzut semnalizările. Să nu le fi văzut nici Senna? Căci în pofida a două mesaje radio de la boxele McLaren ce-i indicau să-l lase pe britanic să treacă, brazilianul a refuzat cu încăpăţânare. În turul 43 Mansell se insinuează pe interiorul său, la finele liniei drepte, Senna închide uşa oarecum pripit, iar coliziunea este inevitabilă. Prost termină pe doi şi marchează 6 puncte, în timp ce în dreptul lui Senna avem zero. Prin coroborarea rezultatelor conform regulamentului, avansul francezului era acum de 24 puncte. Pentru a-şi păstra titlul, Senna era nevoit să câştige toate cele 3 runde rămase.

Urma MP al Spaniei, pentru care Mansell fusese suspendat datorită ignorării steagului negru la Estoril. În antrenamentele de vineri pilotul echipei Rial, Gregor Foitek, a suferit un accident grav, sesiunea fiind oprită. Toţi piloţii au încetinit la vederea steagului roşu, cu o excepţie: Ayrton Senna! Iată ce relatează faimosul anual Autocourse: „Brazilianul a fost văzut trecând printre 8 steaguri negre, printre steagurile galbene de la locul accidentului, şi, cel mai important, prin dreptul steagului roşu fluturat pe linia de start-sosire.

Spre deosebire de Mansell, asul brazilian a fost amendat doar cu 20.000$, iar cel mai bun timp al său de vineri i-a fost şters. Dacă s-ar fi judecat cu aceeaşi măsură ca în cazul precedent din Portugalia, lupta pentru titlu s-ar fi încheiat. Jean-Marie Balestre, considerat de fanii Senna un favorizator al lui Prost, a dovedit prin aceasta că e mai mult decât obiectiv, neintervenind în decizia stewarzilor. Şi aşa ajungem la MP al Japoniei, a 15-a etapă a sezonului, în care vulcanul ce clocotea la Mclaren a erupt în sfârşit.

După uzuala sesiune de pre-calificări de vineri, în care maşinile echipate cu pneuri Pirelli au avut un avantaj substanţial în faţa celor echipate cu Goodyear, Nicola Larini stabilind cel mai bun timp pentru Osella-Cosworth (1’43’’035), urmat de Phillipe Alliot (Lola), Bernd Schneider (Zakspeed) şi Alboreto (în a doua Lola), a venit rândul actorilor principali să iasă la rampă. Senna, care în 1988 realizase aici una dintre cele mai strălucite performanţe din carieră, a fost complet dominant, impunându-se în toate cele patru sesiuni – de fiecare dată cu un ecart substanţial. McLaren făcuse un efort semnificativ şi adusese cinci şasiuri în Japonia, câte două pentru fiecare pilot, plus încă unul de rezervă.

În prima sesiune de vineri, pe un monopost echipat cu versiunea Specification V a propulsorului Honda, dar cu pneuri de cursă (Goodyear type C), Senna păruse într-o cu totul altă ligă, oprind acele cronometrului la 1’39’’493. Prost, care din cauza unei scurgeri de ulei nu putuse utiliza ultima versiune a motorului Honda V10 postase al treilea timp al zilei – 1’40’’875 – cu aproape o secundă şi jumătate mai lent decât coechipierul său. Mansell, de la care se aştepta o revanşă, mulţi considerând că el va fi principalul adversar al lui Senna din cauza reprezentaţiei modeste oferite de Prost în ultimele două Mari Premii, se intercalase între cei doi, cu 1’40’’605. Urma Berger, cu jumătate de secundă mai lent decât britanicul, şi apoi, la distanţe mari, restul grilei.

Am ratat o treaptă, cred că aş fi putut fi mai rapid cu jumătate de secundă,” va declara Ayrton seara! Război psihologic? Nici vorbă, pentru că în după-amiaza zilei de sâmbătă, brazilianul a coborât până la 1’39’’079 chiar la începutul sesiunii hotărâtoare de calificări! Alain Prost, ce recunoştea că e inferior lui Senna în materie de viteză pe un tur în calificări, a forţat şi el ritmul, dar tot ce a putut obţine a fost un 1’39’’771. Brazilianul însă mai avea o rezervă, şi la jumătatea sesiunii a ieşit pe pistă, stabilind timpul de referinţă: 1’38’’041, cu aproape două secunde mai rapid decât oricine! Turul a fost unul de poveste, imaginea McLaren-ului MP4/5 condus la limită pe complexul circuit japonez rămânând întipărită etern pe retina spectatorului hardcore.  Cei de la Ferrari au încercat să repete scenariul de la Estoril, dar monopostul roşu nu se înţelegea aşa de bine cu configuraţia unică de la Suzuka. Deci, linia a doua – Berger (1’40’’187) şi Mansell (1’40’’406). Ricardo Patrese urma să pornească de pe cinci, avându-l alături de Alessandro Nannini. Datorită ecartului enorm dintre McLaren şi restul echipelor, cele mai multe previziuni se îndreptau către o luptă fratricidă între cei doi echipieri ai team-ului britanic, cu Senna în postura de favorit.

Ziua cea mare. 22 octombrie 1989. O vreme senină, perfectă pentru cursă întâmpină numeroşii fani japonezi. În warm-up-ul de dimineaţă o mică turnură ce ilustrează încă o dată maniera de abordare a lui Alain Prost: francezul stabileşte cu lejeritate cel mai bun timp, cu opt zecimi de secundă mai rapid ca oricine, definitivând în acelaşi timp şi set-up-ul. Alege o maşină cu o apăsare aerodinamică mai redusă, dar cu un plus de viteză pe cele două linii drepte. Senna făcuse o alegere contrară. Miza jocului era mare: cu set-up-ul ales, Prost putea reuşi mai uşor o depăşire dacă era în spate, în timp ce dacă era în frunte, avea acoperite zonele de depăşire uzuale. Brazilianul ce avea avantajul pole-ului îşi asumase un risc – dacă pierdea startul i-ar fi fost dificil să-l sară pe adversarul său, în schimb dacă pornea bine avea cursa în mână. După încheierea warm-up-ului, stările de spirit ale celor doi rivali erau diferite. Ayrton era nemulţumit de echilibrul maşinii, niciunul dintre cele două şasiuri nefiind complet pe placul său. Pentru prima dată în week-end-ul japonez Alain Prost zâmbea încrezător. Munca depusă şi abordarea sa unică păreau să dea rezultate. În privinţa diferitelor compoziţii de cauciuc, toţi piloţii Goodyear (cu excepţia lui Gugelmin) au optat pentru versiunea C.

La ora 13:00 locală s-a dat startul în cel de al cincilea Mare Premiu al Japoniei. Prost a plecat ca din tun şi la intrarea în primul viraj se instalase la conducere urmat de Senna, ce nu avusese un start slab, numai că cel al francezului fusese senzaţional. În urma lor veneau Berger, Nannini şi Mansell. Primul tur al lui Alain a fost splendid, francezul creându-şi un avans de o secundă şi jumătate la întâia trecere prin dreptul boxelor! Cei care se aşteptau la un Senna furibund şi în atac încă de la început au fost înşelaţi în aşteptările lor, căci cu fiecare tur, Prost se mai desprindea cu câteva zecimi de coechipierul său. La finele turului 11 ecartul crescuse la 4.9 secunde, iar Ayrton părea puţin panicat şi inconfortabil în maşină. Date fiind ultimele performanţe ale lui Prost şi uşorul avantaj din partea Honda de care se bucura campionul en-titre, brazilianul nu se aştepta la o asemenea reprezentaţie din partea marelui rival. Era evident că asistam la două curse diferite: prima şi cea mai importantă îi avea protagonişti pe cei doi contracandidaţi la titlu, a doua era purtată de restul, cu Berger, Mansell şi Nannini conducând eşalonul secund. Britanicul mustăcios sperase în zadar ca maşina Ferrari să fie la nivelul McLaren odată ce se rula cu rezervorul plin. Şicanat de o cutie de viteze lentă (prima din istoria F1 secvenţială şi cu comanda pe volan), el avea deja dificultăţi în a-l ţine pe Nannini în spate, italianul fiind foarte mulţumit de ritmul de cursă al Benetton-ului.

Diferenţa de 5 secunde între Prost şi Senna se menţine constantă până în turul 15 când cei doi încep să se confrunte cu traficul. În acest moment Senna începe să ciupească din avansul francezului. „Aceeaşi veche poveste,” scrie Nigel Roebuck în coloana sa din Autosport. „Pe un circuit liber, fără piloţi întârziaţi în faţă, Prost se distanţa vizibil; în trafic, Senna reducea diferenţa.” Dar de această dată Prost, ce era de obicei mai prudent în depăşirea backmarker-ilor, arată mai multă determinare şi ecartul dintre cei doi nu scade foarte mult. Primul dintre fruntaşi care intră la boxe este Mansell în turul 18, coborând până pe şapte ca urmare a acestui proces. Trei tururi mai târziu opreşte şi liderul, schimbând anvelopele în 7.86 secunde. Senna preia conducerea, dar numai pentru două tururi, apoi face şi el planificatul pit-stop ce durează ceva mai mult – 9.89 secunde. După 24 de tururi parcurse, Alain Prost se menţinea lider cu un avans de 4.79 secunde. Ordinea provizorie era: Prost, Senna, Berger, Nannini, Mansell, Piquet, Patrese, Boutsen, Pirro, Alliot.

Şi acum este momentul în care Senna se trezeşte parcă la viaţă şi începe să reducă din diferenţa ce-l separa de rival. „Frumuseţea caracterului lui Senna, ca pilot de curse, este că niciodată nu era mulţumit cu locul doi,” comentează David Tremayne în Motor Sport-ul din decembrie 1989. Şi brazilianul nu se dezminte, forţează nota, iar la finalul turului 31 reduce distanţa la 1.756 secunde. Prost însă arată că deocamdată are situaţia sub control, 4 bucle mai târziu avansul său ridicându-se la 3.4 secunde. Război psihologic? Foarte probabil.

Turul 37 – cei doi protagonişti sunt separaţi de 2.9 secunde. Apoi Senna, trăgând la maxim de maşină, stabileşte recordul circuitului: 1’43’’025. În turul 42 ecartul era de numai 0.42 secunde, iar set-up-ul diferit ales de cei doi făcea şi mai fascinant duelul. Prost, în Mclaren-ul cu numărul 2, era vizibil mai rapid pe liniile drepte, dar Senna recupera în viraje. „Mă simţeam foarte confortabil,” relatează francezul.„ Având  cursa sub control, ştiam că dacă e să am vreo şansă la victorie trebuia să conduc încă din start. Ceea ce am şi făcut. Odată instalat în frunte, m-am simţit confortabil. Maşina era fantastică – cu toate că am avut unele probleme cu motorul ce a dat câteva rateuri, oprindu-se ocazional din funcţionare, dar nu era ceva care să mă îngrijoreze.

Turul 43 – Prost obţine cel mai bun timp al său, 1’43’’506 şi îşi măreşte avansul la 1.059 secunde. Mai erau numai 10 tururi şi Senna pândea o greşeală, calculând unde ar putea lovi. Din cauza set-up-ului ales, era imposibil să atace în zonele uzuale de depăşire, ci trebuia să găsească o breşă în viraje. Pentru o asemenea manevră se cerea acrobaţia lui Ronnie Peterson şi nebunia lui Rosemeyer, dar brazilianul făcea parte din aceeaşi familie spirituală.

Lupta pentru supremaţie dintre cei mai buni doi piloţi ai lumii arunca o umbră asupra evenimentelor din pluton. Şi se petreceau lucruri notabile şi aici. Berger opreşte pe margine în turul 34 cu o problemă terminală la cutia de viteze. Trei tururi mai târziu, Alliot, ce făcuse o cursă foarte bună în modesta Lola-Lamborghini, se retrage şi el, problematicul V12 italian neputând duce întrecerea până la capăt. Aceeaşi soartă părea că va avea şi Nigel Mansell, al cărui motor începuse să scoată fum şi să dea rateuri. În turul 44, magnificul propulsor Ferrari V12 îşi dă obştescul sfârşit, iar Nannini se vede acum netulburat pe ultima treaptă a podiumului.

Să revenim însă la duelul fascinant din frunte ce magnetizase spectatorii. Conştient că cea mai bună oportunitate de depăşire pentru Senna era în şicana de după virajul 130R, Prost încerca să acopere cât mai bine orice portiţă, maşina sa derapând uşor în celebra curbă, ieşind de pe linia ideală, dar astfel închizând cum trebuie intrarea în şicană. În turul 45 Senna, la numai câteva lungimi în spatele său, se părea că va încerca pentru prima dată depăşirea, dar brazilianul se reţine, frânează şi îl urmează în continuare pe Profesor.

Un tur mai târziu, deşi distanţa era mai mare, Magic se repede spre şicană, întârzie frânarea, iar maşina sa ajunge în dreptul celei a lui Prost. Acesta, oarecum pripit, încearcă să închidă uşa, iar Senna, care intrase cu o viteză prea mare pentru a putea frâna la timp, nu poate evita acroşajul şi ambele monoposturi Mclaren ies în decor, motoarele oprindu-se ca urmare a impactului. Alain a coborât imediat din maşină, i-a aruncat o privire peste umăr lui Senna, apoi a pornit spre standuri. Mult mai încăpăţânatul brazilian, conştient că orice şansă se evaporă dacă abandonează, aşteaptă ajutorul comisarilor de cursă. Aceştia intervin cu promptitudine, monopostul cu numărul 1 este împins şi motorul reporneşte, se îndreaptă spre boxe unde schimbă nasul avariat. Mecanicii lui Ron Dennis se mişcă excelent şi Senna părăseşte boxele lansându-se în cursa de urmărire a noului lider, Sandro Nannini. În momentul accidentului, italianul de la Benetton era la 35 de secunde în spatele mercurialului brazilian. Acum conducea cursa cu 4.69 de secunde avans.

Alain Prost, ajuns la standuri, dă primele declaraţii presei. „Ştiam că dacă voi câştiga startul se va ajunge la asta. Eram sigur că ori voi învinge, ori voi avea un accident, pentru că ştiam de asemenea că şi el doreşte absolut numai victoria.  Am privit în oglinzi şi am văzut că e prea departe pentru a încerca ceva; fusese mai aproape în câteva ocazii şi nu încercase nimic. Şi, deodată a venit tare pe interior. Ştiţi care e problema lui Ayrton? Nu poate concepe să nu câştige, şi din această cauză nu poate accepta ca cineva să reziste manevrelor sale de depăşire – de prea multe ori a încercat să intimideze oamenii să se dea din calea sa. De data aceasta, am spus-o şi înainte de cursă, dacă se va întâmpla să încerce ceva de acest gen, nu voi mai lăsa uşa deschisă.” Apoi Profesorul cere lămuriri despre ce se petrecuse după accident: „ A fost împins, nu? Şi a revenit în cursă după ce a mers pe breteaua de salvare?” Reacţia sa spune atunci totul: „Eeh, atunci…

Prost era sigur că se va lăsa cu o penalizare pentru Senna şi avea dreptate. Stewarzii au luat rapid decizia de a-l descalifica pe brazilianul flamboiant deoarece nu parcursese un tur complet, scurtând parcurgerea prin scurtcircuitarea şicanei şi apoi alegerea bretelei de siguranţă. Conform regulamentului, decizia era perfect corectă.

Între timp, pe pistă, Senna pulverizase avansul lui Nannini. În turul 49 mai erau 0.661 secunde între cei doi, iar două tururi mai târziu campionul-en titre prelua conducerea şi trecea primul linia de sosire. La festivitatea de premiere însă, Nannini a fost cel care a urcat pe prima treaptă a podiumului. Un Senna emotiv şi nervos, fusese informat de penalizare şi acum dădea scurte declaraţii presei. „Cineva care era acolo a închis uşa. Sunt învingătorul moral,” a fost concluzia sa.

Incidentul din turul 46 a născut numeroase dezbateri, în primul rând din partea fanilor lui Ayrton Senna, care au susţinut că a fost mâna lui Jean Marie-Balestre la mijloc, iar FIA nu a judecat cu aceeaşi măsură. În apelul făcut de McLaren era aceeaşi motivaţie: lipsa de consitenţă în deciziile comisarilor. Dar oare Ron Dennis uitase că Senna scăpase extrem de uşor pentru ignorarea steagurilor galbene în Spania? Pentru un incident similar, Mansell fusese suspendat o cursă şi amendat cu 50.000$.

Într-un articol foarte pătrunzător publicat pe portalul istoric al Autosport, excelentul specialist în istoria motorsportului, Hans Etzrod, a explicat clar că nu poate fi vorba de nicio implicare din partea preşedintelui FIA. Coroborând toate informaţiile din mapele de presă, declaraţiile celor implicaţi, relatările presei, acesta a ajuns la concluzia că Balestre nu a avut nicio intenţie de a-l favoriza pe compatriotul său, ba, mai mult, relaţiile celor doi nu erau chiar dintre cele mai apropiate. Preşedintele FIA făcuse greşeala de a intra pentru scurt timp în biroul stewarzilor pentru a vedea reluările video, dar nu dăduse nicio indicaţie şi nici nu participase la şedinţa acestora având ca scop penalizarea lui Senna. „Nici nu s-a pus problema de aşa ceva. Singurul lucru pe care l-a spus a fost că e încântat că nu trebuie să participe la luarea unei asemenea hotărâri,” a declarat imediat după cursă unul dintre stewarzi.

Heinz Pruller, în excelentul almanah germanThe Grand Prix 1989 relatează că mai mulţi oficiali FIA au jurat în faţa sa că „au fost peste 50 de martori ce pot confirma că Balestre nu a fost la şedinţa stewarzilor.

Terry Lovel, în cartea sa, Bernie’s Game, apărută în 2003 şi tratând despre lupta pentru supremaţie între Max Mosley şi Jean-Marie Balestre, oferă aceeaşi imagine. Publicaţiile cele mai prestigioase ale epocii, Autosport şi MotorSport, prin vocile lui Nigel Roebuck şi Denis Jenkinson au acelaşi discurs: Senna a fost penalizat just, iar vina pentru accident e în proporţie de cel puţin 50% a sa.

Cea mai limpede concluzie vine de la Henri Greuter: dacă Balestre ar fi vrut să-şi ajute conaţionalul, de ce nu a făcut-o în MP al Spaniei? Era o oportunitate de aur, Mansell fusese suspendat pentru o faptă asemănătoare, iar Balestre nu trebuia decât să pună piciorul în prag impunând ca încălcarea regulamentului de către Senna să fie pedepsită în acelaşi fel.

Apelul Mclaren, lipsit de motive temeinice, a fost respins şi astfel Alain Prost părăsea Mclaren după o coabitare de mare success ducând cu el numărul 1 la Ferrari.

Această cursă mai trebuie privită însă şi din altă perspectivă: era prima victorie pentru un propulsor Ford V8 în epoca motoarelor de 3.5l, şi asta chiar pe teritoriul celor de la Honda.

Suzuka 1989 a fost doar episodul al doilea, şi nu cel mai dramatic din războiul de trei ani dintre cei doi. Climaxul va fi atins un an mai târziu, pe acelaşi circuit. Senna, căutând răzbunarea pentru ceea ce el credea că păţise în 1989, intra deliberat în Ferrari-ul lui Prost aflat la conducere, provocând abandonul ambilor şi asigurarea titlului pentru pilotul Mclaren. „Mai e ăsta un sport? se întreba atunci decanul jurnaliştilor, Denis Jenkinson. Nu pentru mult timp, bătrâne. Nu pentru mult timp.”