10 ani la porțile Formulei 1: GP2 vs WSR

10 ani la porțile Formulei 1: GP2 vs WSR

La finele lui 2014 putem trage linie după un deceniu de stabilitate în formatul celor mai importante serii pregătitoare. Analiza celor două competiții se efectuează pe două coordonate – ce au oferit Formulei 1 (cantitativ și calitativ) și cum sunt cursele în sine, ca și provocare tehnică sau sportivă.

În 2005, FOM a decis revitalizarea seriei-suport ce urmărea caravana Formulei 1 în etapele europene. Formula 3000 venea după câțiva ani de declin, cu mari probleme financiare și cu piloți de o valoare incertă în avanposturi. Practic, la umbra nucului bătrân nimic nu mai creștea, iar între 2000 și 2005, debutanții de marcă ai Formulei 1 au făcut salturi mari înspre categoria supremă, cum s-a putut vedea în cazul lui Kimi Raikkonen sau Fernando Alonso. Bernie i-a încredințat lui Bruno Michel misiunea de a revitaliza formula de monoposturi, iar pe fondul disputelor cu FOCA, a înregistrat mărcile GP1, GP2 și GP3.

GP2 a fost alegerea firească pentru numele noii competiții, iar formatul cu două curse/weekend a fost bine primit de piloți și de public. Solida formație franceză ASM din Formula 3 Euroseries s-a transformat în ART Grand Prix, devenind cea mai importantă forță a campionatului. În cei 10 ani, ART a luat trei titluri la piloți (Rosberg, Hamilton, Hulkenberg) și alte trei la echipe, fiind mereu în top 5 la finele stagiunii. În ultimii ani, mai ales după trecerea la pneurile Pirelli, s-a conturat o rivalitate cu DAMS, care i-au egalat la titlurile piloților (Grosjean, Valsecchi, Palmer) și s-au impus de două ori în ierarhia echipelor. Spaniolii de la Racing Engineering au două titluri la piloți prin Giorgio Pantano și Fabio Leimer (care, spre ghinionul lor, n-au mai promovat înspre F1), iar conaționalii de la Campos au reușit să triumfe de două ori la echipe, în 2008 și 2011.

În total, 26 de piloți ce au concurat în GP2 au făcut pasul înspre titularizare în Formula 1, ultimul exemplu fiind recent confirmatul Felipe Nasr (Sauber). Nu i-am pus la socoteală pe cei ce au ocupat poziții de pilot de teste sau de rezervă. 16 dintre cei 26 s-au clasat în top 3 la finele unui sezon de GP2:

Nico Rosberg (campion 2005), Heikki Kovalainen (P2 2005), Scott Speed (P3 2005), Lewis Hamilton (campion 2006), Nelson Piquet Jr. (P2 2006), Timo Glock (campion 2007), Lucas di Grassi (P2 2007), Bruno Senna (P2 2008), Nico Hulkenberg (campion 2009), Vitali Petrov (P2 2009), Pastor Maldonado (campion 2010), Sergio Perez (P2 2010), Jules Bianchi (P3 2010), Romain Grosjean (campion 2011), Esteban Gutierrez (P3 2012) și Felipe Nasr (P3 2014).

Ceilalți 10 norocoși care n-au prins podiumul final într-un sezon de GP2 merită o analiză amănunțită. Toți au urcat pe podiumul unei curse, însă doar unul a repetat această realizare și în Formula 1: Kamui Kobayashi. 8 din cei 10 chiar s-au impus într-o cursă de GP2, excepțiile fiind japonezii Sakon Yamamoto și Kazuki Nakajima, care au ajuns în Formula 1 grație altor calități. Majoritatea au petrecut puțin timp cu echipele de la coada grilei (Caterham, Marussia, HRT): Pic, van der Garde, Ericsson, Chilton, d’Ambrosio, Chandhok. În fine, lista se încheie cu unul dintre puținii protejați Red Bull ce au trecut prin GP2, Sebastien Buemi, care a bifat 2 succese și 5 podiumuri cu Arden în 2008, înainte de a primi chemarea la Toro Rosso.

Cei familiarizați cu istoria recentă a Formulei 1 ar putea remarca lipsa unui nume – Giorgio Pantano. Acesta a concurat în Formula 1 în 2004, cu Jordan, revenind apoi în seria GP2. Ulterior n-a mai promovat înspre F1, iar Flavio Briatore nu este străin de subiect. Romain Grosjean a reușit să primească a doua șansă în Formula 1, de unde fusese mazilit în 2009 și unde a revenit cu titlul GP2 în buzunar în 2012.

Formula Renault 3.5 a urmat un parcurs similar cu seria GP2, punând la dispoziția piloților tot un monopost Dallara cu motorizare Renault. Marele minus al acestei serii este la capitolul expunere mediatică, de vreme ce își dispută rundele separat de Formula 1. În schimb, avantajul competitiv al costurilor face ca mulți piloți buni, dar cu mijloace financiare limitate, să aleagă această cale de a progresa. Dacă am fi făcut această comparație după primii cinci ani, diferența ar fi fost net în favoarea GP2 la mai toate capitolele. Însă, în ultimii ani, situația s-a echilibrat și în perioada 2011-2013 majoritatea experților sunt de părere că Formula Renault 3.5 a adunat talente mai mari și cursele au fost mai spectaculoase.

Primul campion din epoca post-Nissan a fost, în 2005, polonezul Robert Kubica, un bun exemplu de pilot extrem de talentat și lipsit de fonduri considerabile. Anii următori au fost contrastanți, cu titluri ce au mers în direcția unor piloți de care puțini își mai aduc aminte, precum Alx Danielsson sau Bertrand Baguette. Vicecampionii din 2006-2009 s-au pierdut și ei pe drum: Borja Garcia, Ben Hanley, Julien Joussen și Fairuz Fauzy. Însă mulți au realizat în acest campionat că sunt și alte căi de urmat, iar dacă analizăm grupul piloților DTM Audi din ultimii ani, mai toți tinerii s-au școlit în Seria Mondială: Molina, Tambay, Albuquerque, Nico Muller.

Alții s-au reorientat înspre IndyCar (Aleshin, Gommendy, Pagenaud, Power, Kimball, Huertas, Pippa Mann) sau Supercupa Porsche (Jaap van Lagen, Michael Ammermuller, Patric Pilet, Richie Stanaway). Totuși, nume importante au ajuns și în Formula 1. Cinci piloți se regăsesc pe ambele liste și ne-ar putea face oricând o comparație bună între GP2 și FR3.5: van der Garde, Kobayashi, Bianchi, Maldonado și Karun Chandhok. Dincolo de numele din 2005 (Kubica și Markus Winkelhock), mai avem patru componenți ai filierei Red Bull: Vettel, Alguersuari, Ricciardo și Vergne. În fine, ultimul tânăr care a făcut pasul este Kevin Magnussen, campion al seriei în 2013.

Dacă ne afundăm în statistici, trebuie să observăm faptul că seria GP2 și-a propulsat toți campionii (cu notabila excepție Pantano) din perioada 2005-2011 în Formula 1. Ulterior, Valsecchi, Leimer și acum Jolyon Palmer n-au primit chemarea, iar presa de profil a condamnat în repetate rânduri scăderea nivelului piloților din acest campionat, pe fondul diverselor incidente produse de nesăbuiți precum Sergio Canamasas, Nathanael Berthon sau Simon Trummer. În paralel, Formula Renault 3.5 n-a reușit să promoveze decât trei campioni, între sezonul inaugural (Kubica) și anul trecut (Magnussen), fiind doar cazul lui Giedo van der Garde, mai mult pe bani decât pe valoare.

Totuși, în acești ultimi trei ani Seria Mondială a crescut mult, iar faptul că un pilot de valoarea lui Robin Frijns (campion în 2012) nu a putut progresa în Formula 1 este o dovadă a situației economice de-a dreptul meschine. 2012 a fost un an excelent, însă cel mai spectaculos sezon a fost următorul, când n-aveai ce să alegi între Magnussen, Vandoorne și Felix da Costa. Între valori egale, diferența a făcut-o fiabilitatea superioară a monopostului DAMS, iar titlul a fost acontat de danez. Același monopost impecabil a fost moștenit anul acesta de Carlos Sainz Jr., iar titlul a venit firesc, deși nivelul concurenței a mai scăzut.

Restul cifrelor le-am sintetizat în acest tabel, iar echilibrul este evident. De ceva vreme se discută de o fuziune între cele două serii pentru a simplifica piramida formulelor inferioare, formând un campionat ultra-competitiv în locul a două serii ce adună jumătate de grilă valoroasă și completează cu dărnicie locurile prin portofele mobile. Momentan sunt doar zvonuri, iar organizatorii fiecărei competiții pot să privească în urmă cu mândrie la un deceniu de școală bună și să găsească cea mai bună variantă pentru un viitor la fel de strălucit.

gp2 vs wsr