Tragicul destin al familiei Bianchi

Tragicul destin al familiei Bianchi

Soarta a fost la fel de crudă cu Jules, cum fusese și cu unchiul său Lucien, unul dintre cele mai strălucitoare talente ale Belgiei la vremea sa.

Oriunde pășești într-un mediu al curselor din Belgia, fie că este vorba de muzee sau de circuite, nu ai cum să ratezi un omagiu adresat lui Lucien Bianchi. Țara care a dat până acum 23 de piloți Formulei 1 are doar câțiva care au reușit performanțe notabile. Victorii au venit din mâinile lui Ickx (8) și Boutsen (3), iar pe podium au mai urcat în vremuri îndepărtate alți câțiva: Willy Mairesse, Olivier Gendebien, Paul Frere și Lucien Bianchi. De 25 de ani așadar, Belgia trăiește din amintiri în cursele de Grand Prix, în așteptarea viitorului astru care ar putea fi Stoffel Vandoorne. Însă o vreme toți și-au legat speranțele de nepotul lui Lucien, chiar dacă acesta alerga cu licență franceză.

Lucien s-a născut la Milano în 1934, iar pasiunea pentru competiție i-a fost insuflată de tatăl său, mecanic la echipa de uzină Alfa Romeo. Mutarea în Belgia a survenit imediat după război, iar primul eveniment de anvergură la care s-a înscris a fost Course des Alpes în 1951, un raliu de prestigiu prin trecătorile montane. În aceeași perioadă era extrem de popular Tour de France automobile, varianta motorizată a competiției de ciclism, în care Bianchi s-a impus de trei ori la finele anilor ’50.

Bianchi Lucien_image002

Debutul în Formula 1 a survenit grație șansei oferite de echipa națională a Belgiei, pentru care a rulat între 1959 și 1962. Primul punct a venit în 1960 chiar acasă, la Spa, într-o cursă extrem de dură, cu o lungime de peste 500km. Însă Lucien n-a reușit să prindă un contract mai serios până în 1968, când a semnat pentru Cooper. Cea mai mare performanță a sa a venit chiar în prima cursă, la Monaco, unde a încheiat al treilea, deși se afla la patru tururi de Hill și Attwood. Totuși, l-a devansat pe coechipierul Scarfiotti, care avea să moară într-o cursă de viteză în coastă după doar două săptămâni.

Lucien a încheiat sezonul 1968, la finele căruia punctase la Monaco și Spa. Totodată, își trecuse în cont și victoria la Le Mans alături de Pedro Rodriguez pe un Ford GT40, după doi ani de insuccese în parteneriat cu Mario Andretti. Atracția pentru Circuit de la Sarthe avea să-i fie fatală în scurt timp. Bianchi era în relații bune cu Alfa-Romeo, pentru care încheiase pe locul secund în Targa Florio, iar 1969 începea în aceeași notă de optimism pentru italieni, care își puneau speranțele în noul model 33/3. Însă testele pre-Le Mans i-au fost fatale lui Lucien, care a lovit un stâlp de telegraf și a decedat la vârsta de 34 de ani.

Nepotul său, Jules, s-a născut la Nisa, în 1989. El a urmat o carieră unidirecțională, precum majoritatea piloților din zilele noastre. Până la vârsta majoratului și-a făcut o carte de vizită impresionantă în karting, iar în 2007 a făcut pasul cu succes înspre monoposturi, câștigând seria franceză de Formula Renault 2.0. Un moment-cheie a fost semnarea contractului de impresariat cu Nicolas Todt, care l-a convins imediat să facă pasul în Formula 3 Euroseries, pe vremea când ART Grand Prix, echipa în care fiul lui Jean Todt este acționar activa în acea serie.

Jules și-a început în 2008 cariera din F3 reunit cu vechiul său coechipier din Franța, Jon Lancaster, dar și cu vedetele ART, Nico Hulkenberg și James Jakes. Hulkenberg era deja în al treilea an de F3 (germană – 2006 și europeană – 2007) și n-a avut rival la titlu. Edo Mortara a terminat al doilea, iar Jules Bianchi a fost cel mai bun debutant al sezonului, fiind clasat al treilea la finele unei stagiuni progresive: cinci podiumuri, apoi primele victorii pe final de an la Le Mans și Hockenheim.

La fel ca Hulkenberg, Bianchi a rămas încă un sezon în seria europeană de Formula 3 alături de ART și s-a încoronat campion fără probleme, cu 9 victorii din 20 de starturi și un avans de 39 de puncte în fața lui Christian Vietoris. Colegii lui Jules de la ART erau trei debutanți de perspectivă: Bottas, Gutierrez și Adrien Tambay, însă niciunul nu a obținut vreo victorie în primul lor an, spre deosebire de ceea ce realizase francezul cu un an în urmă.

CKLLc2lVAAIavK0.jpg_large

La finele sezonului 2009, Todt l-a invitat pe Bianchi în seria de iarnă GP2 Asia, un prilej de evaluare în vederea programului complet în seria principală GP2 alături de ART Grand Prix în 2010. Totodată, Nicolas i-a deschis ușa către un prim test cu Ferrari în decembrie 2009, la finele căruia Jules a devenit primul pilot al Ferrari Driver Academy.

Din nou, Jules și-a dovedit calitatea printr-o clasare pe locul al treilea în primul sezon GP2, fiind totodată cel mai bine poziționat debutant. Singurul său regret a fost lipsa victoriilor, însă ART trecea printr-o perioadă mai tulbure, în care inginerii francezi erau perturbați de colaborarea cu Lotus/Caterham.

Jules a rămas la ART în 2011, însă deja DAMS era noua forță dominantă a seriei și Romain Grosjean nu a avut rival la titlu. Bianchi a început ezitant, însă pe final a înșirat zece clasări consecutive în puncte și a terminat din nou pe poziția a treia la general, cu o victorie la Silverstone. Campionul en-titre GP3, Gutierrez, i-a fost din nou coleg și Bianchi n-a avut probleme în a-i arăta cine este numărul 1 în cadrul echipei, grație experienței superioare. În paralel, francezul a ocupat funcția de pilot de teste pentru Ferrari.

2012 a adus două mutări curioase pentru Bianchi. Ferrari l-au împrumutat la Force India pentru un sezon în aceeași calitate de pilot de teste, în speranța că va avea ocazia de a rula mai mult. Însă zilele de test erau deja strict limitate, iar piloții titulari aveau prioritate în iarnă, așa că Jules s-a bucurat doar de 9 sesiuni FP1. Pe de altă parte, deși acumulase doi ani de experiență în GP2, el a făcut pasul către Formula Renault 3.5, cu echipa franceză Tech 1. Jules a fost în lupta pentru titlu, însă Robin Frijns a reușit să-l surclaseze. Mai mult, Antonio Felix da Costa a venit în campionat după prima treime de sezon și a început să înșire victoriile spre uimirea tuturor.

Însă chemarea din Formula 1 a venit la început de 2013, chiar dacă era de la codașa Marussia. Nicolas Todt a mutat imediat după ce Luis Razia a întâmpinat probleme de ordin financiar, iar Jules a ocupat monopostul, prestațiile sale fiind atent monitorizate de Ferrari. Bianchi nu a avut nicio problemă să-și betoneze statutul de prim pilot în fața lui Max Chilton, iar contextul favorabil al rundei de la Monaco din 2014 i-a adus două puncte, grație unei clasări pe poziția a noua. Acesta a fost momentul său de grație, cu o depășire de generic în detrimentul lui Kobayashi la Rascasse. La fel ca unchiul său, cel mai strălucitor moment al lui Bianchi în F1 a venit în Principat.

Și tot la fel ca unchiul său, a sfârșit tragic pilotând, la vârsta de doar 25 de ani. Jules este pe nedrept numit acum ”speranță” de către experți sau chiar de președintele Francois Hollande. Pentru cei ce-l urmăream deja de atâția ani, era demult o certitudine.