Bursa licitațiilor: Jordan 193 – tranziția dintre vremurile bune

Bursa licitațiilor: Jordan 193 – tranziția dintre vremurile bune

Eddie Jordan a început anii ’90 cu marele pas din F3000 către competiția regină. După un prim sezon spectaculos în 1991, irlandezul a dat de greu. Anul al treilea a venit cu a treia configurație de motor, însă asocierea dintre Jordan și Hart era promițătoare, precum s-a dovedit ulterior.

Multă lume își aduce aminte de monoposturile verzi cu trifoiul norocos, aduse adesea în avanposturi de-a lungul anului 1991 de către Andrea de Cesaris și Bertrand Gachot. Același design remarcabil i-a prilejuit debutul și lui Michael Schumacher, însă clasarea pe locul al cincilea a fost un fel de ”noroc al începătorului” pentru gașca lui Eddie. Două pariuri nereușite pentru 92 i-au aruncat departe: motorul Yamaha V12 a fost un fiasco, iar Stefano Modena n-a mai arătat același interes ca în stagiunea precedentă când impresionase la Tyrrell.

Astfel, 1993 începea cu nevoia de a elimina slăbiciunile de mai sus, tot sub conducerea lui Gary Anderson, care a venit cu un design modern, cu nasul mai ridicat, după modelul Benetton. Jordan a ales să se asocieze cu Brian Hart, care a propus un motor V10 de 3500cmc, însă problemele cutiei semiautomate rămâneau costisitoare și simptomatice.

3460006307_135aaa3675

Modena a fost înlocuit de Capelli, care n-a rezistat mai mult de două curse, în timp ce marile speranțe se puneau în Rubens Barrichello, care impresionase în Formula 3 britanică și F3000. Brazilianul s-a luptat ca un leu, însă punctele au fost inaccesibile pentru monoposturile Jordan până în penultima rundă, la Suzuka. În celebra cursă de la Donington, Rubens a fost multă vreme al treilea, înainte de a rămâne fără benzină.

Thierry Boutsen n-a reușit nici el mai multe în ultimul an de F1 pe monopostul preluat de la Capelli, cedând după cursa de casă de la Spa, în care Barrichello se dovedise mai rapid cu două secunde pe fiecare tur. La Monza, mașina #15 l-a propulsat pe Marco Apicella către un record negativ – cea mai scurtă carieră în F1, acesta reușind să parcurgă doar 800 de metri până la un incident în prima șicană. Nici Naspetti n-a fost departe de acest record, cu doar opt tururi parcurse pe monopostul Jordan la Estoril înainte de cedarea motorului.

B2GbmG1IgAAu4LX

Abia în cursa japoneză Eddie Jordan a tras lozul câștigător și pentru al doilea pilot, prin contractarea lui Eddie Irvine, care se școlise tocmai în competițiile din Țara Soarelui Răsare. Ambele mașini au încheiat în puncte, pe 5 și 6, însă cea mai celebră amintire a fost altercația dintre Senna și Irvine post-cursă. Însă după un an greu, Jordan găsise în sfârșit premisele pentru atât de necesara stabilitate.

Iar rezultatele s-au văzut în 1994, când motorul Hart nu a mai cedat atât de frecvent, iar Barrichello și Irvine au animat cursele în drum spre numeroase clasări în puncte și un progres net, de la 3 puncte în 1993, la 28 în stagiunea ulterioară.

Exemplarul vândut de Heritage F1 nu are motorul original Hart, ci des-întâlnitul Judd de 4000 cmc, un favorit al celor ce participă la competițiile pentru monoposturi istorice. Prețul de 175.000 lire sterline include și numeroase piese de schimb, ceea ce o recomandă tocmai pentru asemenea competiții, nu pentru a sta inertă, ca piesă de muzeu.193-slider-2