Kenny Roberts Sr. (n.1951)

Kenny Roberts Sr. (n.1951)

Nu doar prin prisma duelurilor purtate cu un Barry Sheene asemuit cu James Hunt, putem vorbi despre Kenny Roberts ca un soi de Niki Lauda al motociclismului. Dincolo de remarcabilele performanțe sportive, King Kenny s-a luptat ca un leu pentru siguranță pe circuite și drepturile piloților.

Între 1965 și 1975, Giacomo Agostini a fost unicul învingător la 350cmc și s-a impus de 10 ori din 11 starturi la 500cmc la Imatra, în MP al Finlandei. Acest traseu stradal se intersecta cu varii căi ferate, iar în jurul stâlpilor de telegraf erau puși, mai mult simbolic, baloți de paie. Calendarul din 1978 mai includea vizite pe vechiul Spa, Nordschleife sau Brno-Masaryk (varianta lungă cu drumuri publice). Acesta era climatul în care Kenny Roberts a venit în Europa pentru primul său sezon complet în motomondial, iar situația i s-a părut inacceptabilă.

Astfel, tranșarea disputei cu Barry Sheene pentru titlul clasei regină încă din acest prim an i-a dat greutatea necesară pentru ca tipul de discurs pe care și l-a asumat, desprins din aceleași motivații ca și Jackie Stewart sau Niki Lauda în F1, să fie auzit de către FIM și organizatorii etapelor. Roberts a schimbat pentru totdeauna fața motomondialului, din trei perspective.

În primul rând, a adus un nou stil de pilotaj, inspirat de Jarno Saarinen, prin care își modifica poziția centrului de greutate pe viraje grație mișcărilor laterale în șa, crescând efectul prin scoaterea genunchiului în exterior până la momentul contactului cu solul. Dacă până la Kenny se frâna cât mai târziu, apoi se ieșea cu ambele roți pe aceeași trasă, trecutul din dirt-track al americanului a schimbat datele problemei printr-o abordare mult mai rapidă a virajelor, cu o luptă continuă la limita aderenței pe ieșire într-o epocă în care puterea motoarelor depășea cu mult capacitatea șasiului și calitatea gumelor.

Acest nou stil era dublat de un profesionalism care duce din nou cu gândul la Stewart și Lauda. Trecuse deja mai bine de un deceniu de la retragerea lui Mike Hailwood, exponent al vremurilor în care te dădeai jos de pe motocicletă și luai calea barului. Pe atunci nu se vorbea despre detalii de setare, ci doar de reparații atunci când ceva era stricat. De la Hailwood la Sheene s-au schimbat prea puține, însă Roberts a sosit cu o nouă abordare, mult mai meticuloasă, în care la fel de mari erau câștigurile din timpul unei sesiuni ca și cele obținute între acestea, la boxe. Din nou, este un aspect care ni se pare atât de comun astăzi, la fel ca stilul de pilotaj introdus de Kenny, însă el a fost pionierul. În urma sa, toate titlurile din perioada 1983-1999 au fost câștigate de piloți cu un background în dirt-track, seria fiind stopată, culmea, chiar de fiul său.

Al treilea aspect în care s-a implicat masiv Roberts a fost crearea unui climat benefic pentru motocicliști. Deloc egoist și dispus să riște mult printr-o confruntare deschisă cu federația, americanul a amenințat cu formarea unei serii rivale și, la masa negocierilor, a putut să obțină o remunerație onestă pentru fiecare pilot ce lua startul, spre deosebire de sumele ridicole (în jur de 200$) ce se obișnuiau până atunci.

În timp ce-și purta cruciadele, Kenny a preluat ștafeta de la Sheene în fruntea motomondialului și nu a mai lăsat-o. După 1978 au mai urmat alte două titluri la rând, iar cursa de la Silverstone din 1979 este considerată una dintre cele mai frumoase din istorie. Din păcate, cei de la Yamaha și-au pierdut puțin busola începând cu 1981, iar Roberts a rămas doar cu acele trei coroane. Totuși, ultimul său an (1983) a fost marcat de una dintre cele mai frumoase dispute pentru titlu din toate timpurile, cele 12 runde fiind împărțite în mod egal între Spencer și Roberts, primul devenind campion grație unei manevre la limita regulamentului în Suedia.

Procentajele lui Roberts sunt absolut impresionante – din 60 de starturi, s-a impus de 24 de ori (40%) și a încheiat 44 de curse pe podium (73%), semnând recordul pe tur în 45% dintre ocazii.

Relația sa cu Yamaha a continuat, chiar și după retragere, Kenny Roberts având spiritul analitic necesar pentru a face tranziția către postura de team manager. Gruparea sa de client a devenit apoi purtătoarea drapelului uzinei, odată ce Marlboro s-a asociat cu americanul și Wayne Rainey și-a început perioada de dominație. În 1997, Roberts a divorțat de Yamaha după 25 de ani și a pus bazele propriei companii. Fiul său a devenit campion mondial cu Suzuki în 2000, iar apoi familia s-a reunit la echipa seniorului și au avut un an glorios în 2006.

Ironia face ca Roberts să se considere eminamente un pilot de dirt-track, care a ajuns să ruleze pe circuit doar pentru că altfel nu putea completa cvintetul de probe din Grand National. Mai mult, dacă Yamaha ar fi reușit să construiască o motocicletă care să spargă monopolul Harley-Davidson în dirt-track, King Kenny nici n-ar fi ajuns vreodată să treacă oceanul. Însă altul a fost cursul istoriei și americanul a marcat lumea motociclismului de circuit, împărțind-o în două epoci – before and after Kenny.