Taru Rinne, finlandeza zburătoare pe două și patru roți

Taru Rinne, finlandeza zburătoare pe două și patru roți

De o manieră sau alta, Taru Rinne era predestinată să aibă un loc în istorie. A dat totul în karting, dar a atins cea mai mare recunoaștere în sfera competițiilor moto. Privind în urmă, poate fi mândră cu lista celor pe care i-a învins pe circuite și nici o altă femeie nu a terminat mai sus o cursă din motomondial.

În 1968, se năștea la Turku o fetiță care a prins de mică microbul pilotajului de la tatăl său. Nedespărțită de acesta la curse încă de la 4 ani, Taru Rinne a făcut imediat tranziția de la privitor la concurent și a îmbrățișat kartingul cu tot sufletul.

Rivala lui Hakkinen

În 1978, Keke Rosberg debuta în Formula 1 și era primul finlandez ce vedea steagul în pătrățele la finele unui Grand Prix, după ce Leo Kinnunen nu reușise să încheie etapa suedeză cu patru ani în urmă. În urma acestora apărea o nouă generație de copii ce se visau pe circuite, nu pe probele speciale ale raliurilor. Cei mai străluciți tineri kartiști păreau a fi Mika Hakkinen, Jyrki Jarvilehto și Mika Salo, iar cei trei aveau să ajungă ulterior până la cel mai înalt nivel. Însă în seria națională de karting a Finlandei, toți au avut de înfruntat un competitor tenace și cu părul lung: Taru Rinne.

Salo P1, Rinne P2, Lehto la poalele podiumului

În 1979, Rinne a devenit campioană a clasei de 85cmc în dauna lui Hakkinen. Anul următor i-a administrat o nouă înfrângere, însă titlul a mers către Salo, cu Rinne pe 2 și Hakkinen pe 4. Ordinea s-a inversat în 1981, când Mika și-a luat revanșa în fața fetei, care a terminat a doua. Determinarea acesteia a făcut-o să riposteze în 1982, Hakkinen fiind nevoit să se recunoască învins încă o dată, la finele unei curse în care a fost atât de impresionat de curajul ei încât a întrebat-o dacă cumva e nebună. Tot între cei doi s-a disputat și titlul din 1983, care părea să fie din nou pentru Rinne, dacă nu ar fi survenit o descalificare din runda finală pentru benzină ilegală.

tumblr_m18phcgi5v1qlbtloo1_500Cel mai grav aspect n-a fost pierderea acelui titlu, ci suspendarea de un an pe care a primit-o tânăra, ceea ce i-a încheiat practic cariera în karting. Taru nu putea sta departe de circuite, așa că s-a reorientat către motociclism, în timp ce Hakkinen, Lehto și Salo și-au continuat parcursul în monoposturi.

Pe două roți

Istoria o va ține minte pe Taru ca fiind prima (și singura) concurentă de sex feminin din Finlanda care a ajuns să participe în etapele de Campionat Mondial. Totodată, a fost prima femeie care a ajuns să și puncteze la acest nivel. Însă pentru ea, a puncta nu însemna mare lucru, de vreme ce țintea chiar titlul de campioană.

De mică, Taru a avut parte de școala deosebită a pilotajului pe gheață și a deprins controlul motocicletelor în competiții de motocros. Practic, cursele erau totul pentru ea și toată ziua nu făcea altceva decât să schimbe mașinăria pe care o strunea. Fie ploaie, fie ger…

De ce sunt așa puține femei pilot? Poate că e vechea mentalitate că femeile gătesc și bărbații conduc. Cred că începe din copilărie, când fetițele primesc păpuși, iar băieții mașinuțe. Eu am primit întâi mașina, iar Barbie mai târziu. Poate că e doar o chestiune rigidă a rolurilor și cât de greu este să le modificăm.

În 1985, pe când avea 16 ani, Taru și-a luat permisul de pilot moto și a început să concureze pe modele de 125cmc. După un prim an în campionatul național la clasa B, a fost promovată la clasa A și a terminat cel de-al doilea sezon pe poziția a patra la general, la bătaie cu Hannu Kallio, tatăl lui Mika. Au urmat participările la nivel european, unde cel mai bun rezultat al lui Rinne a fost locul al șaselea. 1987 i-a adus și debutul în motomondial, la Brno

taru rinne 1Cea de-a doua sa prezență, în vara lui 1988, s-a soldat cu puncte la Paul Ricard grație unui loc 14, la 44 de secunde de învingătorul Jorge Martinez ”Aspar”. În 1989 s-a mutat la o echipă italiană (Team Rumi) și a luat startul de șase ori în mondial, reușind să încheie în puncte cinci dintre curse. Cel mai bun rezultat al finlandezei a venit la Hockenheim, unde a terminat pe 7. Cu 23 de puncte, a terminat stagiunea pe locul 17 la general. O accidentare suferită la Assen, când un alt concurent a trecut peste piciorul ei, i-a retezat aripile și i-a limitat progresul către clasa superioară la care visa. A urmat declinul: cinci curse în 1990, toate în afara punctelor și alte cinci în anul următor, fără a se califica vreodată pe grilă. Un nou accident, cu fracturi la ambele glezne, a avut loc la Paul Ricard.

taru1thumblÎnsă Taru era hotărâtă să revină în motomondial după recuperarea medicală. N-a fost să fie, din cauza unui personaj care pe atunci avea autoritatea de a-și băga coada și în chestiunile moto – Bernie Ecclestone. Acesta avea sarcina de a tria plutonul la finele lui 1991, stabilind cine va avea dreptul să participe la nivel mondial și cine nu în stagiunea următoare. Finlandeza nu l-a văzut vreodată și se îndoiește măcar că Bernie știa dacă acel nume pe hârtie corespundea unui bărbat sau unei femei. A primit o scrisoare prin care i se spunea că n-are ce căuta pe grilele mondialului și a trebuit să se reorienteze spre o serie națională. Participările în campionatul finlandez au fost sporadice, deoarece concurența era mult sub nivelul său.

Cele mai mari provocări tehnice au urmat în 1992-1993, când a concurat în campionatul german cu o motocicletă foarte rudimentară, pe care a reușit s-o aducă în zona punctelor cu foarte mari eforturi (și implicit satisfacții). Ieșită din zona mondialului, tânăra a descoperit cât de greu este să găsești finanțarea necesară când nu poți oferi la schimb expunerea globală.

Taru venea la curse fie singură, fie cu un singur mecanic. Învățase pas cu pas să repare orice, iar călătoriile sale de la Turku înspre circuitele europene erau un gest extrem de temerar: o dubă veche în care îndesa motocicleta, piesele și avea o mică bucătărie și o saltea. Mecanicul venea din Italia, așa că Taru făcea lungile drumuri singură. Totuși, orice greutăți erau uitate în momentul în care bătrânul Mercedes 508 ajungea în paddock, unde domnișoara își reîntâlnea prietenii și se bucura de acel spirit de camaraderie deosebită, despre care mai toți piloții vremii vorbesc cu admirație.

”Am fost un pilot printre piloți. Nu conta că aveam părul lung sub cască. În Finlanda poate că era ceva animozitate atunci când câștiga o femeie, dar la nivelul campionatului mondial lumea era minunată.”

Taru Rinne

Fete în motomondial

  • Beryl Swain (Marea Britanie) – a participat la Tourist Trophy în 1962 și s-a clasat pe 22 din cei 25 care au ajuns la sosire, jumătate dintre cei ce porniseră în cursă;

SD-BerylSwain-1

  • Gina Bovaird (SUA) – a concurat la 125cmc și 500cmc, fiind singura femeie ce a luat startul la clasa regină;
  • Tomoko Igata (Japonia) – după o prezență episodică în cursa de casă în 1992, a făcut un program mai extins la clasa 125cmc în 1994-95, reușind să egaleze performanța cea mai bună a finlandezei Rinne – locul al șaptelea la Brno;
  • Daniela Tognoli (Italia) – 9 starturi la 125cmc în 1993-94, niciodată în primii 20;
  • Katja Poensgen (Germania) – doi ani la clasa 250cmc (2001, 2003) și o singură clasare în puncte la Mugello (P14);
  • Marketa Janakova (Cehia)- wildcard la Brno în 2003, apoi nouă starturi în 2004 fără rezultate notabile, mereu la 125cmc;
  • Andrea Touskova (Cehia) – wildcard la Brno în 2008, cursă terminată pe locul 31;
  • Elena Rosell (Spania) – patru etape în 2011 la clasa Moto2, apoi sezon complet în anul următor, fără puncte;
  • Ana Carrasco (Spania) – după trei sezoane la Moto3 (2013-15), reperele sale rămân din prima campanie, când a încheiat de două ori în puncte, cel mai bine printr-un loc 8 la Valencia;
  • Maria Herrera (Spania) – patru wildcard-uri în 2013-14, sezon complet în 2015 la Moto3 cu trei clasări în puncte și cel mai bun rezultat locul 11.