Top 50 piloţi de GP: Jean-Pierre Wimille (16)

Top 50 piloţi de GP: Jean-Pierre Wimille (16)

Numele său spune prea puţin azi, fiind cu adevărat cunoscut doar în cercul restrâns al pasionaţilor de istorie a motorsport-ului. Iar omul Jean-Pierre Wimille nu a emanat prea mult şarm nici cât timp a avut lumea la picioarele sale, în a doua jumătate a anilor ’40.

Cel mai straniu şi mai puţin mediatizat pilot de geniu al GP-urilor a fost la început sălbatic şi necizelat în pilotaj, taciturn şi închis în sine, dar sclipitor prin viteza pură şi controlul superb al maşinii atâta timp cât aceasta ţinea sau nu dădea cu ea de gard. Patriot ardent, la fel ca şi Robert Benoist pe care l-a eclipsat total cât au fost coechipieri, a încercat să se impună la volanul unei mărci franţuzeşti – în speţă Bugatti, iar asta a făcut ca palmaresul său în GP-urile de referinţă ale anilor ’30 să fie unul modest. Sclipiri ale vremurilor ce vor urma s-au văzut însă în MP al Spaniei 1934 când înarmat doar cu un Bugatti Type 59 a stat ca o umbră pe coada atotputernicului Mercedes W25 al lui Rudolf Caracciola (după 2 ore de competiţie era la doar 14 secunde de lider deşi avea sub capotă doar 240CP faţă de cei 398 ai maşinii germane) până când carburatorul s-a înfundat; în acelaşi an, pe super-rapidul Tripoli a reuşit să se infiltreze între cele 3 Alfa P3 ale Scuderiei, ţinându-l la respect pe Guy Moll şi venind la numai 2 secunde de Achile Varzi ca apoi cedarea unei conducte de ulei să-l scoată pe tuşă. A dominat copios GP-urile de rang secund din Franţa, a învins de două ori la Le Mans şi aştepta ca şansa să-i surâdă când războiul a întrerupt pentru 6 ani avântul său.

Revenit pe circuite după încheierea păcii, a părut un alt om, stilul său de o fineţe aproape inimaginabilă în acea epocă hipnotizând concurenţa şi monopostul în egală masură, în multe privinţe precedându-l pe Clark. Cooptat în puternica Alfa Corse a oferit mai concludent ca niciodată măsura superioarităţii sale, făcând nişte coechipieri de calibrul lui Varzi şi Farina să pară umili pietoni în unele situaţii, câştigând 6 din cele 7 GP-uri majore în care a pilotat o Alfetta 158, doar decizia directorilor firmei italiene de a-l obliga să cedeze victoria muribundului conte Trossi la Bremgarten 1948 făcând ca palmaresul său sa nu fie imaculat. Selectivitatea Alfa în alegerea curselor la care urma să participle l-a ajutat în dorinţa sa de a rula din nou pentru Franţa. Cu o Simca-Gordini i-a tăiat elanul unui anume Juan Manuel Fangio la Buenos Aires 1948 şi anul următor s-a întors în Argentina la invitaţia viitorului cvintuplu campion. Ȋn antrenamente,un accident ciudat, incomplet elucidat a încheiat o carieră ce se anunţa şi mai măreaţă. Idolul lui Fangio și regele de nedisputat al anilor ’40, era îndreptățit să devină primul campion mondial al F1.