Top 50 piloţi de GP: Stirling Moss (11)

Top 50 piloţi de GP: Stirling Moss (11)

Opinia mea despre Moss este simplă – este omul care, în mod repetat, s-a apropiat de Nuvolari. Avea o înverșunare extraordinară în pilotaj. Mergea la maxim în orice mașină” mărturisea Enzo Ferrari.

Stirling a fost idolul meu, explica în 2011 şi Jackie Stewart. Am mai spus-o şi înainte: Stirling păşea exact ca un pilot de curse, vorbea ca un pilot de curse şi arăta şi se purta exact cum ar trebui să arate un pilot veritabil. Dacă glisa vreodată, o făcea voit, era atât de curat şi ordonat ca stil de condus… Dacă vedeai vreodată că maşina arată ca şi cum i-ar fi scăpat de sub control era doar pentru că el simţea că o poate ţine aşa până va schimba brusc direcţia. Ȋntotdeauna avea totul sub control şi ştia ce are de făcut, totul în cel mai natural mod posibil.

Primul semn al vremurilor ce vor veni s-a văzut la Monza 1954 când înarmat cu un 250F s-a luptat roată la roată cu Ascari pentru victorie, ambii lăsându-l în urmă cu peste 20s pe un Fangio bulversat în al său atotputernic Mercedes W196. Apoi, făcând pereche cu acelaşi mare argentinian în wunder-team-ul condus de Alfred Neubauer a părut pentru singura dată în cariera sa drept vioara a doua.

Un luptător formidabil, escaladând piscuri imposibile, sunt indicii că i-a plăcut să îşi facă singur viaţa grea prin nişte alegeri patriotice şi prin legătura puternică cu privatul Rob Walker, copiind parcă maniera lui Raymond Sommer. De aceea mereu a arătat mai bine în postura „underdog-ului”, luptând de la coada grilei cu imperiul lui Enzo şi noua senzaţie Cooper, ori ţinând la respect pleiada de rechini Ferrari 156, Lotus-uri 21/24 şi BRM la Monaco şi Ring 1961, întotdeauna trăgând la maxim viraj după viraj, fără eroare, oboseală sau neglijenţă. După retragerea maestrului Fangio marja sa de superioritate asupra concurenţei e posibil să fi fost cea mai mare de la Georges Boillot încoace. „Când pilota pentru mine simţeam mereu că orice este posibil pentru că era atât de mult superior tuturor celorlalţi. Ȋntr-un fel mi-era milă de băieţii ceilalţi, bieţii de ei.” întăreşte această convingere Rob Walker.

Ca racer pur şi dur suportă comparaţie cu oricine, Nuvolari, Rosemeyer, Villeneuve. Dar în privinţa celorlalte calităţi esenţiale? Evident, nu are slăbiciuni, doar că în unele departamente unii (Clark, Prost, Schumacher-în funcţie de unghiul din care privim) îi iau faţa, chiar dacă doar la mustaţă. Nefericitul accident de la Goodwood 1962 ne-a privat de un duel epopeic între cei mai străluciţi oameni oferiţi de Albion, dar a aruncat şi un văl de legende exacerbate la ambele capete de amatorii de senzaţional.