Top 50 piloţi de GP: Juan-Manuel Fangio (9)

Top 50 piloţi de GP: Juan-Manuel Fangio (9)

Statistic nimeni nu va putea sta vreodată lângă el, modestul El Chueco cu voce piţigăiată, a cărui legendă este poleită şi remodelată mai des decât a oricărui alt mare nume, cu excepţia lui Senna poate.

Din 1954 până în 1957, Fangio a fost racer-ul suprem. Esența era pentru el, așa cum a spus-o în repetate rânduri „să câștigi cu cea mai mică viteză posibilă.” Dar asta necesită o știință a cursei ieșită din tiparul comun. Argentinianul a posedat această calitate rară pe care a finisat-o către perfecțiune. De la anticiparea ambuteiajului la Monaco 1950 (prima victorie din Campionatul Mondial din carieră) și până la recitalul din 1957 de pe Ring, în cariera sa toate atributele menționate la începutul secțiunii se împletesc armonios, poate nu spectaculos, dar eficient.

Administrarea unei curse din frunte? A făcut să pară o joacă în sezonul 1955. Recuparare masivă de la capătul grilei? Poftiti Monaco 1956. Atac oportunistic? Doar întrebați-i pe Collins și Hawthorn cât i-a costat joaca lor de pe Norschleife 1957. Nu are constanța timpilor văzută la Ascari, dar cine a avut-o? În schimb poate deveni cel mai furios racer văzut în primul deceniu al F1 și atunci toți par pigmei pe lângă el, precum pe Ring în 57, iar Moss a simțit pe propria piele ce înseamnă să te bați pe mașini identice cu un om poate mai complet decât oricare și al cărui spirit neobosit nu l-a părăsit niciodată. Poate dacă Ascari n-ar fi fost contemporan cu el în ’50-’54 și ar mai fi adăugat o fărâmă de viteză în acest amalgam de calități, ar fi putut emite pretenții la un loc mai sus. Dar cum se poate asta la prima vedere? Căci în dreptul său citim: 29 de pole-position în 51 de starturi. Cifrele sunt copleșitoare însă nu spun întreaga poveste. Juan Manuel Fangio a dominat exercițiul calificărilor, mai ales după 1953, însă în peste 90% dintre cazuri mașina sa a fost cea mai rapidă de pe grilă. Adevărata valoare a performanțelor sale din calificari este dată însă de coechipierii în fața cărora s-a impus clar de fiecare dată: Farina, Gonzalez, Moss, Collins. Și poate că cele mai valoroase performanțe ale sale sunt cele din Elveția și Belgia 1953 când a reușit să-i ia fața lui Ascari, ceilalți oameni ai lui Maserati fiind net mai în spate. Atunci, capacitatea sa uriașă s-a transpus într-un pilotaj la limită pe care rareori a vrut să-l scoată la iveală. Am mai văzut astfel de realizari la Monaco 1956, Ring 1957 și în iubita sa Argentina în 1958, când l-a bătut cu 2 secunde pe tur pe Moss (Cooper) cu un Maserati 250F care deja devenise îmbătrânit.

Dar în regim de cursă? O fi fost in obiceiul său sa se impună, cu cea mai mică viteză posibilă, însă ceea ce pentru Fangio reprezenta cea mai mică viteză pentru ceilalti era un pisc de neatins în cele mai multe cazuri. Iar „ceilalți” erau atunci Farina, Gonzalez, Moss, Hawthorn, Collins, Behra. De obicei argentinianul a fost un om cu un echilibru mental solid, neforțând peste limită, însă când acest echilibru a fost tulburat a ieșit din cușcă un tigru care la Monaco 1956 a transformat un ecart de 47 de secunde în numai 6 pe parcursul ultimelor 30 de tururi, iar pe Ring un an mai târziu a amuțit Scuderia cu o demonstrație de viteză cum Enzo nu mai văzuse din zilele lui Ascari, bătând timpul de pole-position cu 8 secunde! „Fangio a tăiat 12 secunde din avansul nostru numai într-un tur!” îşi va aminti Hawthorn iar venerabilul Rodney Walker notează în coloana sa din „The Motor”: „În staff-ul Ferrari se instalase agitaţia, dar cei doi englezi nu puteau alerga mai repede… Turul 20 – vacarm în tribune şi isterie la boxele Ferrari unde toţi gesticulau, se rugau în genunchi la piloţii lor să tragă mai tare. La boxele Maserati, Nello Ugolini zâmbea cu ochii pe cronometru.

Ce rămâne în urma sa? Prin talent pur, determinare, maturitate, simţ tactic, dar şi prudenţă şi noroc, Juan-Manuel Fangio şi-a creat o imagine unică pe care legendele ulterioare au poleit-o excesiv. N-a posedat abilitatea fantastică a lui Rosemyer, eleganţa lui Varzi sau perfecţiunea inocentă a lui Clark, dar, luat în totalitate, Maestrul a fost cel mai complet pilot al primelor şase decenii de curse auto şi probabil chiar mai mult.