Ascensiunea meteorică a lui Rick Mears

Ascensiunea meteorică a lui Rick Mears

Până la 25 de ani, Rick se delecta cu disputele off-road. Însă ochii ageri ai lui Bill Simpson și Roger Penske l-au reperat și cariera sa în IndyCar a devenit glorioasă. Nu mult a lipsit ca Mears să preia ștafeta de la Andretti și în Formula 1…

Bill Simpson a inventat în anii ’60 două dintre cele mai importante elemente de securitate pentru piloți: parașutele folosire la încetinirea dragsterelor și costumul ignifug din nomex. La mijlocul anilor ’70 încă mai concura pe ovalele americane și i-a oferit șansa debutului la echipa sa unui tânăr din Kansas pe nume Rick Mears. Acesta s-a adaptat instant, reușind să termine în top 10 toate cele trei curse la care a luat startul în 1976. Teddy Yip și-a încercat norocul alături de Simpson în stagiunea următoare, aducând brandul Theodore în Indy, iar Mears a adus cel mai bun rezultat al noii echipe printr-un loc 5. Asta l-a adus în vizorul lui Roger Penske.

Vioara întâi a lui Roger în 1978 era Mario Andretti, însă pentru italo-american aceasta nu era prima prioritate, de vreme ce se lupta pentru titlul Formulei 1, pe care avea să-l și obțină cu Lotus. Așadar, la 9 din 18 etape de IndyCar Mario era condamnat să absenteze, iar Penske a mizat pe Mears. După un loc 5 în prima cursă de la Phoenix, a urmat clasica Indy 500, unde Rick a siderat audiența, calificându-se pe prima linie, fiind totodată primul debutant ce reușea o viteză medie de peste 200 de mile pe oră. După alte două runde a venit și prima victorie (Milwaukee), iar la finele anului trăgea linie cu trei succese (dintre care unul pe un circuit clasic, la Brands Hatch, sub ochii multor manageri din F1).

A doua sa vizită pe Brickyard, în 1979, a adus deja victoria pentru Mears. A fost primul succes dintr-o nouă serie de trei, de această dată constanța acestuia (toate cele 14 etape în top 7) fiind cheia unui titlu văzut ca o mare surpriză la acea vreme, în fața unor veterani precum frații Unser, Johncock, Foyt sau Rutherford. Peste ani, aceeași impresie fenomenală la finele primului sezon complet în America avea să o lase Juan Pablo Montoya. Formula 1 și-a deschis brațele în mod similar și pentru alți campioni de peste ocean, precum Zanardi, Bourdais sau Villeneuve. La final de 1979, ținta era Rick Mears.

Dacă motivația managerilor din Formula 1 era certă, aceștia fiind mereu în căutarea următoarei vedete, surprinde oarecum poziția lui Mears. Campion al primului sezon CART, după revolta șefilor de echipă față de USAC, Rick nu privea F1 ca pe un pas înainte, ci ca pe o soluție de backup în caz că ”revoluționarii” nu vor rezista în 1980. Pentru el, cea mai provocatoare formulă de monoposturi era cea pe care tocmai o câștigase, nicidecum mirajul european.

Bernie Ecclestone a fost din nou cel mai reactiv, invitându-l la început de 1980 pe Mears să testeze unul dintre monoposturile sale Brabham BT49. S-a jucat tur-retur, cu un prim test european la Paul Ricard și al doilea pe teren american, la Riverside. Rick a fost nevoit să-și modifice radical stilul de pilotaj, de la cursivitatea necesară chiar și pe traseele virajate în Indy la un caracter agresiv, supravirator și fără milă în abordarea bordurilor înalte. În Franța s-a apropiat la jumătate de secundă de timpul-reper al lui Piquet, iar la Riverside a fost mai rapid decât cel ce avea să ducă monopostul BT49 către titlul din 1981.

INT201605-p5

Herbie Blash, actual observator FIA, era pe atunci mecanic la Brabham, alături de Charlie Whiting. Blash își aduce aminte de testul lui Mears și n-are nicio îndoială că americanul ar fi putut avea mare succes în Formula 1. Whiting scoate în evidență caracterul foarte natural al lui Rick, un tip cu care se putea lucra cu ușurință, fără ifose. Chiar și pentru Ecclestone, cele două teste au fost suficiente pentru a-i pune lui Mears un contract sub nas, latura financiară fiind net superioară în raport cu banii ce-i primea de la Penske în CART.

Însă lui Rick îi plăceau ovalele și, mai mult decât atât, varietatea care s-a păstrat și astăzi în formula supremă de monoposturi din Statele Unite: ovale scurte și lungi, trasee stradale și circuite clasice. Practic, era o măsură mai concludentă a valorii unui pilot să te poți adapta la toate aceste variabile, așa că Mears a continuat să ruleze în America, obținând alte două titluri în 1981 și 1982. Relația cu Penske continuă și astăzi, chiar dacă Rick a pus casca în cui la finele lui 1992. Trei coroane în CART și patru victorii la Indy 500 (1979, 1984, 1988, 1991) reprezintă bilanțul unei cariere prelungi, ferite de mari accidente și prodigioase.

GOOD-IMG_7462-photosize-