Top 10 piloţi F1 2016 – Cine au fost cei mai buni?

Top 10 piloţi F1 2016 – Cine au fost cei mai buni?

Sezonul 2016 s-a încheiat pe 27 noiembrie după un număr record de 21 de GP-uri. Nico Rosberg s-a încoronat campion mondial pentru prima data în carieră, dar oare a fost el cel mai bun pilot al stagiunii? Aşa cum v-am obişnuit, la final de an trecem în revistă cei mai merituoşi 10 performeri ai anului.

alonsoAcelaşi gladiator magnific fără pace sau odihnă, cravaşând cel mai puţin puternic monopost de pe grilă pentru a-l urca în nişte zone considerate înaccesibile, mereu încercând să înşire tururi la limită, doar pentru a i se nega acest atribut suprem de fragilele Pirelli.

Puţini oameni au putut flata potenţialul real al maşinilor de sub ei în cei aproape 70 de ani ai Campionatului Mondial de F1, numărul lor fiind mai mic decât cel al degetelor de la ambele mâini. Ȋn ultimul deceniu nimeni nu a făcut-o mai des şi mai izbitor decât Fernando Alonso.

“Este un pilot foarte, foarte rapid, cu un stil distinct-în esenţă intră cu o viteză foarte mare în viraj, răsuceşte abrupt volanul-asta ducând la subvirare şi încetinind maşina” comentează Rob Wilson. Apoi deschide gazul cât de repede poate. Asta lungeşte virajul-încă va manevra volanul în timp ce este “full throttle”, dar partea pozitivă este transferul maselor spre spate optimizând tracţiunea. Stilul acesta îl obligă să muncească mai mult decât ceilalţi la ieşire pentru că în bună măsură spaniolul se bazează doar pe car-control pentru a neutraliza problemele. Iar modul atât de agresiv în care pivotează monopostul în jurul pneului faţă de pe exterior face ca Fernando să se descurce cu orice fel de imperfecţiuni ale comportamentului acestuia.

Ȋn asta stă marea sa artă. Ȋntocmai ca Nuvolari în urmă cu opt decenii. Nu este cel mai iute la modul absolut pe un singur tur, mai ales dacă maşina are un echilibru decent, dar în regim de cursă, cu atâtea variabile în joc, ritmul său este devastator, mereu pe fragila muchie dintre un success fabulos şi un abandon cu urmări imprevizibile, ceva ce nu am mai avut plăcerea să vedem din epoca de glorie a lui Michael Schumacher.  “Este pilotul suprem în ziua de duminică, explică Karun Chandhok. Cel mai mare atu al său este capacitatea ‘schumacherească’ de a trage la maxim tur, după tur, după tur la limita absolută a posibilităţilor monopostului”.

Rezervele sale mentale sunt impresionante, iar omul le foloseşte în maniera patentată de Senna şi Schumacher – în sensul că în timp ce pilotează la limită discută cu echipa tehnică în permanenţă nu numai chestiuni strict legate de monopostul său, ci ţine să fie informat în timp real despre mersul tuturor maşinilor din apropiere sau care ar putea avea o implicare ulterioară în cursa sa, înmagazinând un uriaş număr de informaţii pe care apoi le canalizează pentru a alege strategia justă.

Cu toate că mai mult decât ciudatul concept al anvelopelor Pirelli a limitat magnitudinea aptitudinilor sale, tenacitatea fantastică dovedită în mod repetat şi viclenia  dublată de un deceniu şi jumătate de experienţă la cel mai înalt nivel, l-au ajutat să maximizeze fiecare şansă apărută, trăgând un McLaren-Honda (cu care un om de calibrul lui Button nu a ştiut ce să facă în atâtea rânduri) până în zona rarefiată din apropierea podiumului unde în definitiv nu avea ce căuta. Astfel a reuşit să îl păcălească pe Rosberg la Monaco în condiţii de aderenţă precară şi cu un monopost pentru care în acea zi pneurile au fost o enigma nedescifrată; în Rusia, unde lipsa acută a cailor putere ar fi trebuit să-l tranforme în jalon, s-a căţarat totuşi până pe locul 6; de două ori l-a învins în luptă dreaptă pe Felipe Massa în mult mai puternicul Williams-Mercedes-în Belgia, unde defensiva sa inteligentă a provocat ruina cauciucurilor brazilianului, şi în Mexic printr-un pilotaj robust la limita regulamentului căruia i-a căzut victimă şi promiţătorul Carlos Sainz jr; în Brazilia cursa sa de recuperare de pe final a fost electrizantă, pentru ca în Abu Dhabi unde fiecare cal putere contează, să performeze atât cât a putut PU său Honda-cu 60CP sub Mercedes, nicio fărâmă mai puţin.

“Pound per pound”, ca să preluăm o expresie din box, Fernando Alonso rămâne probabil cel mai complet pilot al grilei, cu siguranţă cel mai bun din ultimii 10 ani şi un all-time great din orice unghi am privi. Numeroase ocazii ratate din cauza unor factori externi, multe iluzii spulberate de alegeri neinspirate ale echipelor şi un material tehnic de multe ori mediocru şi totuşi războinicul de sub cască nu şi-a pierdut încă speranţa şi nici entuziasmul, pune întotdeauna 100% suflet în pilotaj, deşi devierile sale din conversaţiile radio cu echipa ascund nişte frustrări la fel de mari ca egoul său de pilot de legendă. Aflat la doar 8p de a fi egalul lui Fangio la numărul de titluri mondiale, este deocamdată în categoria lui Graham Hill sau Fittipaldi ca palmares. Dar până la urmă nici Ascari şi Clark nu stau mai bine în lupta oarbă cu stupida statistică. Iar retragerea lui Nico Rosberg i-ar putea oferi marea şansă visată. Şi ultima.

Asemănător cu…Tazio Nuvolari

ricciardo“Daniel Ricciardo este cel mai bun pilot la ora actuală” declara Fernando Alonso pentru BBC. Mai mult decât în 2014, evoluţiile celui mai amuzant om de pe grilă-încapsulând toate atributele unui foarte mare pilot, au făcut ca alegerea noastră să fie una facilă.

Piscuri foarte înalte, alunecări domoale , racecraft superb etalat şi o idee mai reţinut ca în trecut, viteză pură pe acelaşi palier cu Hamilton, o abilitate neobişnuită de a scoate ce e mai bun din dificilele Pirelli fără a le sugruma înainte de termen, o maximizare şi chiar flatare a limitelor maşinii neegalată decât de Alonso uneori, o lipsă uluitoare de erori în aplicaţii, toate converg către ideea că ne aflăm în faţa pachetului complet al unei epoci strălucite. Doar lipsa unui monopost cu adevărat de vârf  stă între Danny şi un palmares care să reflecte valoarea sa intrinsecă.

Cum o face efectiv? “Se simte foarte confortabil cu un spate instabil, lungeste marginal mai mult virajele, dar viteza de intrare este enormă, superioară oricui şi poate menţine cu uşurinţă în frâu un derapaj amplu” explică cel mai faimos dintre instructor, Rob Wilson. Unii consideră că pe pistă Ricciardo este un amestec între Kimi Raikkonen şi Sebastian Vettel, în sensul că poate intra cu o viteză uriaşă în curbele de viteză mare şi poate menţine momentum-ul, dar se simte la fel de bine în virajele strânse, ascuţite prin felul în care manipulează spatele printr-o manevră asemănătoare cu ce face Vettel (doar că mişcarea e mai amplă), cu reminescenţe certe de la Jochen Rindt şi Gilles Villeneuve. Iar la Monaco sau Singapore, “dragostea” sa pentru trasee periculoase atârnă şi ea în balanţă.

Dar poate că viteza sa în regim de un singur tur este cel mai impresionat aspect. Feeling-ul său pentru limita de aderenţă (şi de rezistenţă) a anvelopelor şi modul în care pregăteşte maşina şi cauciucurile în turul de încălzire nu au egal azi. Mai surprinzător este faptul că poate menţine aceste complicate Pirelli în fereastra optimă mai mult decât oricine, iar în regim de cursă, cu tot stilul agresiv ce i-a adus supranumele de “drift king”, acel simţ în plus de care am vorbit mai sus îl ajută să ţină în viaţă cele mai moi compoziţii posibil mai mult decât oricine. Ditto Rosemeyer. Ditto Gilles Villeneuve.

“Dacă pui un pai pe coarda virajului, Fangio va trece pe lângă el la cea mai mica distanţă posibilă. Ascari însă va trece exact pe muchia paiului tur după tur, dând pilotajului la limită o nouă dimensiune” obişnuia să spună Stirling Moss. Danny extrage şi ultima fărâmă de viteză cu uşurinţa dezarmantă a lui Alberto Ascari, folosind ca şi acesta şi ultimul milimetru al pistei, dar o face în stilul exuberant al lui Gilles.

Ȋn urmă cu doi ani îl aşezam pe australian în fruntea piloţilor acelui sezon şi scriam în incheiere: ”Ȋn esenţă, Daniel Ricciardo a scos totul dintr-un monopost cu probleme la partea de propulsie, fără să pună vreun fel de presiune pe ansamblul tehnic, mergând doar cu o fractiune de secundă peste limita ce-i permitea să-şi îndeplinească obiectivul. Şi ăsta e trademark-ul unui mare campion. Căci e improbabil ca australianul să se dovedească doar o minune de un sezon.” Nu numai că Danny nu a fost un soi de “one hit wonder”, ba mai mult, in 2016 a depăşit ştacheta şi aşa foarte sus ridicată în 2014 şi 2015.

Până la Monaco avantajul Mercedes faţă de Renault se situa undeva la 60CP plus o curba de cuplu mai bună şi un ERS mai eficient. PU-ul Ferrari era şi el mult în faţă. Şi totuşi a pus Red Bull-ul RB12 în prima linie a grilei în China, a preluat conducerea după start şi numai o pană l-a scos din ecuaţie. Apoi în Spania şi mai ales la Monaco a coborât din nou în acel abis al vitezei pure cercetat în trecut de Senna sau Clark. Ȋn ambele însă propria echipă l-a privat de două victorii logice, evoluţia sa în dificilele condiţii din principat fiind unul din highlight-urile sezonului. Alăturat unui nou coechipier adulat de presă şi înzestrat cu un talent prodigios l-a surclasat pe acest per ansamblu, diferenţele fiind uneori mai substanţiale decât o indică statistica, pilotajul său mult mai echilibrat culegând mai mereu roadele reale, al lui Max doar aprecierile fanilor recenţi ai competiţiei.

Un tur stelar ce a flatat din nou capacitatea monopostului l-a dus în alături de Nico Rosberg pe grila din Baku-cu linia sa dreaptă interminabilă, la Monza a revelat din nou aptitudinile de “overtaker” la limită cu manevra anului asupra lui Bottas, iar la Singapore s-a intercalate între atotputernicele Mercedes după un stint final stupefiant ce a făcut ca tot staff-ul echipei campioane să-şi roadă unghiile cu sete până în ultimul viraj. Din nou în a doua jumătatea sezonului echipa a mascat ritmul său real printr-o strategie neinspirată la Silverstone (chemat la boxe sub SC a pierdut 9s în acest proces pentru ca în regim de cursă, după ce a trecut de Force India să fie cel mai iute de pe circuit) şi apoi la Abu Dhabi, dar “asasinul zâmbăreţ” nu şi-a pierdut deloc cumpătul sau simţul umorului.

Victoria de la Sepang a venit doar ca o compensaţie pentru ce s-a întâmplat la Monaco, dar să nu trecem cu vederea modul în care a ajuns în poziţia de a captura laurii succesului. Cel mai simpatic pilot al grilei a fost în egală măsură şi cel mai bun al stagiunii proaspăt încheiate. Cel mai omogen în evoluţii, maximizând aproape fiecare oportunitate ivită şi nu de puţine ori flatând potenţialul unei maşini superbe la capitolul aero dar cu carenţe în alte departamente şi unul dintre cei doar doi sau trei ce pot lungi anormal de mult un stint fără a scoate din fereastra de operare optimă stupidele pneuri Pirelli.

Dacă viitorul RB13 va fi la fel de bun cum indică unele previziuni atunci vom avea şi piesa finală a puzzle-ului – modul în care poate cel mai înzestrat pilot venit vreodată de la Antipozi ştie să lupte pentru un titlu mondial pe care l-ar merita mai mult decât jumătate dintre cei 33 de oameni care au avut oportunitatea de a se încorona campioni mondiali ai F1. Ca şi în cazul lui Gilles Villeneuve sau Stirling Moss, un asemenea onor nu ar încapsula decât în mica măsură abilitatea neobişnuită a omului de la volanul Red Bull-ului cu nr.3.

Asemănător cu…Alberto Ascari meets… Gilles Villeneuve