Freddie Spencer (n.1961)

Freddie Spencer (n.1961)

Un om rezervat şi religios, dar nu în maniera lui Senna, Spencer suportă comparaţie cu oricine din istorie în privinţa talentului natural şi a uşurinţei de a scoate totul din materialul de concurs, într-o manieră delicată ce precede abordarea „smooth” a lui Eddie Lawson.

Freddie avea numai 12 ani când s-a înscris înscris în clasa amatori la Daytona 200 în martie 1974, dar impresia produsă de şcolar a rămas neştearsă din memoria piloţilor participanţi atunci la categoriile majore, inclusiv un anume Giacomo Agostini, învingător al clasei 750cmc. A urmat o ascensiune fulgerătoare, background-ul său din dirt-track fiind un atribut major în strunirea oricărei bestii ajunse pe mâna sa, dar nu în maniera energică a marelui său adversary, Kenny Roberts, ci într-un stil de o delicateţe puţin obişnuită în epocă. Doar în depăsirea riderilor întârziaţi cu un tur s-a dovedit întodeauna nemilos şi clinic, deşi o data coborât de pe motocicletă omul era rezervat şi politicos, un adevărat gentleman atipic pentru cei veniţi de peste Ocean.

Onorat pentru multă vreme cu titulatura de „cel mai tânar campion mondial al clasei 500cmc”, s-a trecut astfel pe lângă ceea ce Fast Freddie a însemnat efectiv pentru motociclismul mondial, pentru ca de fiecare data o etichetare de acest gen nu poate încapsula esenţa problemei, mai mult ocolind-o de fapt. L-a învins meritat pe mai sus-menţionatul King Kenny în 1983, deşi Honda sa ducea ceva lipsă de cai putere în comparaţie cu Yamaha, iar doi ani mai târziu o realizare irepetabilă avea să fie trecută în dreptul său : campion al claselor 250cmc si 500cmc în acelaşi sezon. De data aceasta Honda era o bestie de 148CP opusă celei din anul primului titlu, dar maniera sa de a se adapta la orice material de concurs a făcut diferenţa. De acum înainte accidentările serioase îi vor bara drumul spre noi succese, dar moştenirea sa rămâne în picioare.

Ȋntr-o ultimă tuşă, ce îl face special pe Spencer? Poate că cel mai evident lucru pe traseu este faptul că poate alege mai multe linii, fără a afecta timpul pe tur, reuşind astfel nişte depăşiri în locuri pe care adversarii nu le credeau posibile. Iar precizia în executarea manevrelor sfida uneori bunul simţ, având în spate o fineţe în modularea acceleraţiei egalată probabil numai de Casey Stoner.

Unul dintre punctele forte ale lui Freddie este abilitatea sa de a adescoperi imediat ce nu este în regulă cu motocicleta, povesteşte Erv Kanemoto. Explică scurt şi clar, iar mai departe este sarcina noastră să rezolvăm problema. Dar asta este numai o parte a firii sale. Căci Freddie este la fel de bun în a compensa problema apărută, acoperind deficienţa prin pilotajul său. Ȋl vezi de multe ori pe pistă trăgând tare şi, deşi toţi ştim că e ceva în neregulă cu motocicleta, observăm cu stupoare că este la fel de rapid ca şi cum aceasta ar fi în perfecta stare de funcţionare.” Două faţete ale personalităţii ce aduc aminte de Jimmy Clark prin extensie şi care întăresc ideea că americanul a fost cel mai pur talent al anilor ’80.