Kevin Schwantz (n.1964)

Kevin Schwantz (n.1964)

Tânărul Kevin părea predestinat unei cariere în motocross, însă cuvântul-cheie al vieții sale a fost mereu „accidentare”. Un astfel de eveniment a determinat, la finele lui 1983, încheierea carierei de motociclist pe terenuri accidentate, însă americanul nu a putut sta deoparte de ghidon. Un simplu test cu Suzuki Yoshimura l-a îndemnat să facă trecerea la circuite, iar victoriile obținute imediat pe plan național l-au făcut să atace motomondialul.

1986 și 1987 au fost ani cu prezențe ocazionale la 500cmc, în paralel cu rivalitatea acerbă ce se conturase în AMA Superbike cu Wayne Rainey. Ambii s-au mutat în Europa la începutul anului 1988, începând astfel o epocă de aur a motociclismului – Lawson, Mamola și Doohan completau un cvintet magic. La fel cum Rainey a fost fidel celor de la Yamaha, Schwantz a mizat mereu pe legătura tradițională cu Suzuki, deși a plecat adesea cu un handicap considerabil în raport cu rivalii de la Honda și Yamaha.

Prima cursă din 1988 a avut loc la Suzuka, iar Kevin Schwantz s-a trezit încă din primul tur implicat într-un duel cu Rainey. Kevin a preluat conducerea și a stăvilit asaltul ulterior al campionului Gardner, reușind victoria în cursa de debut. A urmat sedimentarea stilului său nebunesc, mai des la spital decât la bal. Schwantz și-a atras o sumedenie de fani cu abordarea sa tipic americană, în care doar învingătorul contează. Riscurile pe care și le asuma erau atât de mari, încât primul său sezon s-a încheiat cu mai multe abandonuri (5) decât podiumuri (4, dintre care 2 victorii).

Avea să fie doar un aperitiv: în 1989 Schwantz a obținut 9 pole-uri (6 consecutive) în 15 etape, terminând toate cursele fie pe 1, fie pe 2, fie printr-un abandon. Do or die, Kevin! Christian Sarron nu s-a clasat vreodată pe 1 sau 2, însă l-a devansat la general. Schimbarea cromatică de la Pepsi la Lucky Strike a adus câte 5 victorii pe an în 1990 și 1991, dar pentru titlul mondial era nevoie de o constanță contrară firii lui Schwantz. Calculatul Rainey făcea 3-0 la finele lui 1992.

Kevin era hotărât să stopeze dominația conaționalului său. Trecuseră 9 runde din sezonul 1993, iar Schwantz și Rainey se întâlniseră pe podium de 7 ori. S-a ajuns la Donington, unde Rainey a căzut în antrenamente. Schwantz părea sigur de creșterea avansului față de rivalul său în cursă, însă Doohan a încercat o frânare nebunească și a colectat Suzuki-ul #34. Rainey a terminat al doilea și a redus deficitul la doar 3 puncte, apoi a preluat conducerea la Brno, unde Schwantz a terminat abia al cincilea, cu mari dureri.

Însă durerile sale erau trecătoare, spre deosebire de ceea ce i-a aruncat soarta în cale lui Wayne Rainey. La Misano, acesta a căzut și fractura de coloană l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieții. Schwantz a rămas marcat de incident și a concurat fără vreo tragere de inimă în ultimele curse ale anului. Era în sfârșit campion. Însă plăcerea de a pilota dispăruse odată cu retragerea silită a rivalului său, la fel cum Senna a resimțit cam tot pe atunci vidul plecării lui Prost.

În 1994 a mai învins doar pe traseele predilecte de la Suzuka și Donington (trecând astfel în ierarhia all-time de Rainey), iar sumedenia de accidentări atârna tot mai greu. În plus, foamea de victorii a lui Doohan venea ca un tăvălug peste rămășițele epocii de aur…

Moștenirea lui Schwantz nu e dată doar de cifrele sale, deși 25 de victorii și 51 de podiumuri din 105 starturi e o recoltă remarcabilă. Se găsesc atâtea filmări cu manevrele sale nebunești, în frunte cu cea de la Hockenheim din 1991, încât memoria numărului 34 nu va fi vreodată ștearsă cu buretele. La fel ca Mansell, un singur titlu, dar cu ce rivali!