Martie, luna neagră a motociclismului. Remember Luigi Taveri, Ralf Waldmann și Ivano Beggio

Luna martie a început cu o primă știre tragică din lumea motociclismului, campionul elvețian Luigi Taveri trecând în neființă pe 1 martie, la vârsta de 88 de ani.  Nouă zile mai târziu, data de 10 martie aducea vestea șoc a morții germanului Ralf Waldmann, cândva spaima lui Biaggi și Harada la clasa 250cc. Evenimentele nefericite, din păcate, au continuat cu dispariția fiului fondatorului companiei Aprilia, Ivano Beggio, în data de 13 martie. Cu siguranță pasionații de motociclism și-ar fi dorit ca primăvara să înceapă cu altfel de știri…

Luigi Taveri (19 septembrie 1929 – 1 martie 2018)

Adesea în motomondial se întâmpla ca piloții să concureze în același weekend, sau chiar în aceeași zi la mai multe clase, fapt care s-a perpetuat până spre anii 80. Luigi Taveri și-a încercat norocul în 1954, atât la clasa 250cc, cât și la 500cc cu motociclete Moto Guzzi, respectiv Norton. Anul următor el a făcut trecerea la MV Agusta, atacând doar clasele 125 si 250cc, programul competițional fiind mai bogat, cu prezență și la etapa de pe Isle of Man, în acea vreme cursă din cadrul campionatului mondial de motociclism.

În cei 3 ani petrecuți la MV Agusta, Taveri s-a impus în cele mai dificile curse, pe infiorătoarele circuite Nurburgring, Montjuic, Assen sau Ulster. După 3 sezoane de căutări în plan tehnic, Luigi concurând pe motociclete Ducati, Norton, MZ și o revenire de un an la MV Agusta, a trecut în cele din urmă la nou-veniții în motomondial, japonezii de la Honda, cu care a cunoscut în cele din urmă consacrarea la clasa 125cc în sezoanele 1962, 1964 și 1966.

Retragerea din competiții la finele lui 1966 nu a însemnat și abandonarea activităților sportive, Taveri fiind prezent în cursele motocicletelor istorice până aproape de sfârșitul vieții, în același timp implicându-se în descoperirea și aducerea în motomondial și nu numai a tinerilor piloți elvețieni, un ultim elev al său fiind Dominique Aegerter de la clasa Moto2.

Elvețianul Luigi Taveri va rămâne în istoria motomondialului ca fiind singurul pilot care a obținut puncte la toate cele 6 clase ale competiției, pe lângă 50cc, 125cc, 250cc, 350cc și 500cc, campionatul mondial incluzând și o clasă de sidecars (motociclete cu ataș). Acestea din urmă încă sunt prezente în curse, în seriile IDM, campionatul de Road Racing și desigur cursa de pe Isle of Man.

Ralf Waldmann (14 iulie 1966 – 10 martie 2018)

Germania a dat destui piloți în motomondial, însă puțin au avut rezultate notabile, acestea înregistrându-se din păcate doar la clasele mici. Clasa regină încă așteaptă un reprezentat al acestei nații pe prima treaptă a podiumului, singura performanță de acest fel înregistrându-se în 1974, pilotul fiind Edmund Czihak, în cursa de casă. În 2017, Jonas Folger a visat la victoria de pe Sachsenring, însă a trebuit să se mulțumească cu locul secund.

Succese notabile la clasele mici au înregistrat Ernst Degner, Dieter Braun, Heinz Rosner, însă cel mai prolific pilot german rămâne încă Anton Mang, cu titluri la clasele 250cc și 350cc. Ralf Waldmann și-a făcut debutul în motomondial în 1986 la clasa 80cc cu spaniolii de la Rieju, însă nu a arătat mare lucru nici la debut, nici în următorii 3 ani. Din 1990 a trecut la 125cc alături de un celebru inginer spaniol, Antonio Cobas, însă echipa și firma de motociclete a acestuia, JJ Cobas se afla în declin, fiind înglobată ulterior în structura lui Sito Pons.

Trecerea pe o motocicletă Honda în 1991 i-a adus primele succese germanului, care a încheiat anul după Loris Capirossi și Fausto Gresini, în următorul sezon dând bătăi de cap unor piloți precum Gresini, Max Biaggi, Tetsuya Harada, Doriano Roboni, Ruggia sau Alberto Puig.

Două locuri 3 la general în 1991-92 au ușurat trecerea firească spre clasa 250cc, unde după un sezon de acomodare cu victorie de etapă, au urmat 3 campanii în care Waldi a fost aproape de a-i surprinde pe rivalii Biaggi și Harada, anii 94-2000 fiind de departe perioada de aur a clasei intermediare. Titlul nu a fost posibil la această clasă, însă germanul a crezut că se va putea afirma la categoria regină, 500cc, acceptând fără prea mari ezitări oferta lui Kenny Roberts de a pilota o motocicletă anglo-malaeziană, nefericitul model KR Modenas în trei cilindri.

Sezonul 1998 nu a fost așa cum a sperat Ralf, acesta reușind doar 3 clasări în top 10 cu o motocicletă a cărei dezvoltare a stagnat de-a lungul sezonului. Lipsa de perspective competitive la clasa mare, unde doar Honda făcea legea și erau discrepanțe mari între constructori, l-a făcut pe Waldmann să revină la 250cc, însă succesul l-a mai întâlnit arareori, în ultimul său an complet în motomondial (2000), atunci când a câștigat în Spania, la Jerez și în cursa care va rămâne în memoria tuturor ca cea mai imprevizibilă din punctul de vedere al condițiilor meteo, Donington.

În acea cursă de legendă, Waldmann a plecat dinspre coada grilei, fiind singurul ”idiot”  dup[ spusele sale, care a plecat pe gume full wet. Astfel, încă din primul tur a ajuns la coada grilei. la aproape un tur de liderul Olivier Jacque, ca mai apoi norocul să-i surâdă neamțului, ploaia revenind și surprinzând piloții aflați pe gume intermediare sau chiar slick.

Ultimele tururi ale cursei au fost imposibil de privit pentru membrii echipelor Tech3 Yamaha și Racing Team Germany Aprilia, cei din urmă fiind fericiții care au aplaudat victoria lui Waldi. Imaginile din boxele echipei germane și cele de la Tech3 sunt antologice.

După retragere, Ralf Waldmann a mai participat la 3 curse cu Aprilia în sezonul 2002, iar ultima sa prezență pe grilă a fost cea din 2009 alături de echipa Kiefer Racing unde a și lucrat ca inginer de cursă o vreme.

2009 -2010 îl găsesc pe Waldmann în postura de asociat la fabricantul german de motociclete MZ, alături de Martin Wimmer și el un fost pilot cu succese la clasele mici ale motomondialului. MZ era departe de de compania ce aducea faimă Germaniei de Est în anii 50-60, până la trădarea lui Ernst Degner, fugit la japonezii de la Suzuki.

După inevitabilul faliment de la începutul anilor 90, atunci când numeroase firme est germane nu s-au mai putut adapta economiei de piață libere, MZ a încercat să revină cu ajutorul finanțării chinezești, reușind și o reimplicare în cursele moto, amintindu-ne aici de evoluțiile lui Doriano Romboni din 1998 la clasa mare alături de Eskil Suter, Luca Cadalora sau Philippe Ruggia și mai apoi evoluțiile piloților Jurgen van den Goorbergh, Anthony Gobert și Simon Crafar din 1999.

După o încercare de a continua în 2000 evoluția în motomondial, MZ intră din nou în declin, falimentul fiind inevitabil. În 2009 Martin Wimmer s-a asociat cu Ralf Waldmann și au încercat o nouă relansare a simbolului est german, însă nebunia acestora nu a durat mai mult de 3 ani. După prezentarea unor noi modele în 2012, producția acestora nu s-a putut realiza, astfel firma din Zschopau s-a închis definitiv.După acest episod Ralf Waldmann și-a continuat activitatea în cadrul echipei Kiefer Racing, iar în ultimii ani a comentat cursele MotoGP pentru Eurosport Germania.

În  martie 2018, Ralf a fost găsit mort în subsolul casei sale de către soția sa , acolo unde repara centrala termică, cauzele decesului părând a fi un stop cardiac. Avea doar 51 de ani…

Ivano Beggio (31 august 1944 – 13 martie 2018)

Aprilia a fost înființată spre sfârșitul celui de al doilea război mondial, în 1945, la Noale, de către Alberto Beggio, principala activitate fiind construcția de biciclete. Abia în 1968, fiul Ivano a ajuns președintele firmei și a supervizat construirea unei motociclete de 50cc, doi ani mai târziu dezvoltând și un model de motocros, în variantele de 50 si 125cc, numită Scarabeo. O echipă de curse a apărut în 1975, motocicletele de 125 și 250cc câștigând campionatul național de motocros doi ani mai târziu.

Din 1980 Aprilia a început producția industrială a unor motociclete și mopede de cilindree mică, afacerea dezvoltându-se an de an, urmând în 1986 apariția unei motociclete de 350cc și din 1990, apărând și cele de 600cc. 1985 a marcat începerea prezenței Aprilia în cursele de circuit cu motoare de 125cc, titlurile în motomondial venind începând cu sezonul 1992, pilotul fiind Alessandro Gramigni.

Momente cheie în istoria constructorului sunt anii 1995 – apariția seriei RS cu motoare de 125 și 250cc –  și 1998 – apariția modelului de 1000cc RSV Mille și a unui tourer de aceiași cilindree, Falco.

1994 a marcat prima încercare Aprilia la clasa regină cu un motor de 250cc cu cilindreea ridicată la 380cc, însă a avea cel mai ușor cadru nu le-a facilitat succesul. Un pas înainte a fost dezvoltarea modelului RS Cube, având multe inovații tehnice, dar fiind greu de pilotat, rezultatele fiind dezamăgitoare. Amintim aici cele două locuri 3 aduse de Tetsuya Harada în 1999 în Franța și Marea Britanie, performanțe repetate în 2000 de Jeremy McWilliams în Italia și Marea Britanie la Donington în acel weekend în care Ralf Waldmann obținea cel mai mare succes al său la clasa intermediară și Valentino Rossi obținea prima victorie la clasa mare.

Aprilia a revenit la clasa mare în 2012, profitând de regulamentul Claiming Rule Team (CRT) pentru a dezvolta cea mai performantă motocicletă a categoriei. Modelul ART a stat la baza dezvoltării actualui RS-GP, ce și-a făcut debutul în 2015.

Aprilia este posesoarea recordului de victorii obținut de un constructor european în istoria curselor de GP, cu 294 succese, primul înregistrându-se în 1987. Per total Aprilia deține 54 de titluri în competiții, 38 în motomondial, 20 la clasa 125cc și 18 la categoria 250.

Recorduri s-au înregistrat și în WSBK, cu 7 succese: titluri duble pilot/constructor în 2010 și 2012, titlu la constructori în 2013 si o nouă dublă în 2014.

Ivano Beggio a condus compania până în anul 2008, în această perioadă reușind să asigure viitorul Aprilia prin asocierea cu grupul Piaggio, de asemenea salvând de la faliment firme precum Moto Guzzi și Laverda. Cel mai frumos omagiu adus lui lui Beggio a fost adus de Max Biaggi care l-a comparat cu un tată ce i-a îndrumat pașii de început în motomondial.