La limita extremă: Titluri mondiale decise dramatic – 1956

Mașina cea mai rapidă nu îți garantează mereu titlul mondial. Chiar și când ești cel mai bun din lume. Dar norocul o poate face mai frecvent. Din momentul în care s-a acordat prima coroană mondială a piloților în 1950 și până în zilele noastre au existat mai multe situații dramatice în care soarta campionatului s-a decis pe muchie de cuțit, uneori cauze independente de pilotajul celor implicați hotărând direcția titlului. Într-o nouă serie, am ales să analizăm cele mai dramatice, neobișnuite și ciudate situații care au aruncat coroana mondială pe capul unui pilot care de cele mai multe ori pleca cu șanse minime.

***

„Trebuie să mărturisesc că acel an cu Ferrari nu a fost deloc unul fericit. Nu m-am simțit niciodată confortabil acolo. De când am aterizat în Europa am făcut parte din echipe care au concurat împotriva Ferrari. Iar acum mă alăturam lui.” Mărturia lui Juan-Manuel Fangio încapsulează în bună măsură situația din sezonul 1956, dar omite voit poate cea mai importantă parte: fără intervențiile lui Enzo, titlul s-ar fi dus în altă parte. Printr-un joc sinuos al rezultatelor și mulțumită unui regulament criticat vehement de cei mai buni doi jurnaliști ai vremii (vezi mai jos) în finala de la Monza s-au prezentat trei piloți cu șanse la coroana mondială. Ferrariștii Fangio (26p) și Collins (22p) și pilotul principal al Maserati, Stirling Moss (18p). Cum se ajunsese aici?

Lancia a mai concurat într-un singur GP în 1955 după moartea lui Alberto Ascari, la Spa. Apoi s-a retras din competiție, cu finanțele secătuite. Inovatoarele D50 au ajuns la Maranello prin intermedierea Fiat, Enzo reușind să scoată și 30.000 lire sterline din asta. „Trebuie să fiu plătit pentru a primi mizeriile astea,” va exclama el teatral. Apoi va ieși în fața presei: „Voi lua piloții pe care nimeni nu îi vrea. Nu am bani să arunc în dreapta și stânga pentru a convinge oameni. Cu siguranță îi voi avea pe Castellotti și Musso și deasupra tuturor pe campionul suprem, Fangio.” Doar că semnarea unui contract pe un singur an cu argentinianul s-a făcut după negocieri anevoioase, maniera de abordare a negocierilor adoptată de Fangio și oamenii din jurul său și modul monosilabic în care răspundea cu vocea sa pițigăiată scoțându-l din sărite pe versatul patron de la Maranello.

Pe scurt, trei lupi tineri trebuiau să îl acompanieze pe campionul de necontestat în încercarea Scuderiei de a reuși un nou titlu după dubla din 1952-53. Al treilea lup, „fiul surogat” al lui Enzo Ferrari, a fost pilotul la care a ținut cel mai mult până la apariția lui Gilles Villeneuve. Iar Peter Collins a avut șansa de a deveni cel mai tânăr campion din prima jumătate de veac a acestui sport, la nici 25 ani.

Cu toate schimbările retrograde operate la prea avansata D50 (motorul nu mai era membru integrat al șasiului, rezervoarele nu mai erau dispuse lateral în sidepod-uri), mașinile Scuderiei au fost cele mai rapide ale stagiunii, grație forței motorului, unei rigidități superioare Maserati și unei echipe ce a nimerit de fiecare dată cel mai bun set-up. Pe zonele întortocheate ale circuitelor, sau pe pistă udă, Maserati 250F, cu a sa manevrabilitate încântătoare, păstra un avantaj cert. Iar la volanul său era acum Stirling Moss, într-o ascensiune continuă după rodajul de la Mercedes. „El este cel mai apropiat de Fangio ca abilitate” decreta Jenks în rubrica sa lunară.

Sezonul a fost deschis ca de obicei de GP-ul Argentinei, iar Juan Manuel-Fangio a pus piciorul în prag în cursa sa de casă, cu un pole cu 1s sub recordul stabilit tot de el cu un an înainte în Mercedes-ul W196, grație avantajului oferit de avansul tehnologic din procesul de fabricare al anvelopelor. Numai că la început norocul nu a fost de partea sa, și în turul 23 s-a retras cu avarii terminale. Eraldo Sculati i-a ordonat lui Musso să îi cedeze mașina sa, iar argentinianul a pornit în urmărirea lui Moss (rănit la picior de mecanicii ce împinseseră mașina peste piciorul său).

Maserati-ul împroșca ulei vizibil, încetinind dramatic și permițându-I lui Fangio să se instaleze la conducere. Dar cu puțin înainte de final, Juan-Manuel a comis o eroare, mașina s-a răsucit în afara pistei și a calat motorul. Câțiva oameni l-au ajutat să readucă mașina pe circuit. Dar asta a dus la un protest Maserati (întemeiat) ce a fost până la urmă respins de organizatori. Jean Behra, ce încheiase pe locul secund, era primul lider al campionatului, cu 6p, Fangio trebuind să împartă laurii victoriei cu Musso.

La Monaco cei prezenți au asistat la cea mai furioasă etalare a calităților argentinianului, într-un display mustind de panaș, dar și la noi erori de pilotaj ale celui numit deja „Maestro”, necaracteristice lui până atunci. O greșeală în Loews a fost urmată de ciupirea zidului în șicană, această pripeală făcându-l să vină la boxe și să îi ofere monopostul avariat lui Castellotti. În scurt timp a fost rândul lui Collins să fie chemat pentru a ceda mașina sa liderului echipei. A început o nouă cursă de urmărire furibundă, dar liderul Moss, cu toate că a fost jenat de capota desprinsă a motorului spre final, și-a ținut în frâu emoțiile și a obținut cea mai strălucită victorie din cariera sa de până atunci. Fangio a terminat la 6s mai în spate. Surprinzător, Behra era în continuare la conducere, cu 10p, Fangio avea 9, Moss 8.

La Spa-Francorchamps, pe cea mai periculoasă pistă din calendar, argentinianul a spulberat concurența în calificări, fiind cu 4.9s mai iute decât oricine. Pe o pistă udă, Moss a avut la început inițiativa, dar Fangio a forțat depășirea după 5 bucle, iar ploaia încetând, avantajul motorului Ferrari pe liniile drepte a devenit mai clar. Problemele lui Moss l-au propulsat pe Collins în spatele colegului său. Dar în turul 23 transmisia Ferrari-ului fruntaș a cedat și tânărul britanic și-a trecut în palmares prima victorie din carieră. Preluând mașina lui Cesare Perdissa, Moss a ocupat in extremis a treia treaptă a podiumului. Scorul după 3 etape: Moss și Collins la egalitate cu 11p, Behra 10p, Fangio 9p.

Rapidul traseu de la Reims nu a oferit nicio șansă adversarilor Scuderiei și într-un GP confuz, Peter Collins a marcat un nou succes norocos, după ce liderul Juan-Manuel Fangio a fost nevoit să încetinească cu o conductă de benzină perforată.

Silverstone a găzduit a cincea cursă oficială și o nouă eroare de pilotaj l-a scos pe Fangio inițial din cărți. Liderii Moss (probleme cu presiunea uleiului după un recital superb) și Hawthorn (necazuri la partea mecanică) s-au văzut loviți crunt de cauze independente de pilotajul lor și Fangio a moștenit șefia cursei, trecându-și în cont o victorie norocoasă, poate ca o recompensă pentru Reims. Collins continua să fie liderul clasamentului general, cu 22p, Fangio îl urma cu 21, Behra avea 18p. Moss rămăsese doar cu 13p.

„La ora 17:02, exact când norii cenușii se desfăceau, făcând loc unui cer azuriu încălzit de soare deasupra Nurburging-ului pentru prima dată după multe zile, un Juan-Manuel Fangio cobora obosit din Ferrari-ul său V8,” scrie Rodney Walkerley în The Motor. „Învingător clar în al 18-lea Mare Premiu al Germaniei,  „Bătrânul maestro” le-a mai arătat o dată tinerilor că este încă o forță de care să se țină seama”. Moștenind coroana de Rege al Ringului de la Ascari, argentinianul urca acum la 30p în clasamentul general și titlul trebuia să devină o formalitate. Cu precizarea că doar cele mai bune cinci rezultate din sezon erau luate în calcul. Deci unul dintre cele două locuri 3 obținute ieșea din calcul la Monza.

Înainte de a vă prezenta extraordinarele evenimente petrecute în MP al Italiei, puțină aritmetică. Peter Collins nu încheiase decât 4 GP-uri în 1956, deci regula cu 5 din 8 rezultate nu se aplica la el, oricâte puncte obținea la Monza adăugându-se la zestrea sa de 22p. Teoretic, cu o victorie plus cel mai rapid tur ar fi încheiat sezonul cu 31p. Pentru a obține titlul era nevoie însă ca Fangio să încheie pe 3 sau mai jos, pentru ca cel mai slab scor din cele șase curse încheiate de argentinian să fie eliminat din rezultatul final. Stirling Moss avea o misiune clară: victorie și cel mai rapid tur, așteptând apoi jocul rezultatelor.

La fel ca în 1951 la Pedralbes, Ferrari a luat iar decizia de a rula cu pneuri Englebert de 16’ pe care le testaseră cu un an înainte aici. Dar pentru că se utiliza și ovalul supraînălțat, problemele au apărut imediat, cu toate că D50 s-a dovedit mașina cea mai rapidă. Fangio a postat un 2m42.6s în prima sesiune de calificări, urmat de Musso cu 2m43.7s, dar ambii au observat o deformare dubioasă a anvelopelor și o uzură exagerată. Pe Pirelli de 17’, Maserati-urile nu aveau astfel de probleme, dar pierdeau prea mult pe zonele de accelerație. După sesiunea de vineri și ceva lucru la poziția de condus, Moss a devenit mai familiar cu mașina ce vira exact așa cum își dorea el, doar că îi lipseau vreo 15CP față de Ferrari.

În ultima sesiune, cea de sâmbătă, a plouat, astfel că timpul lui Fangio a rămas neatins. Dar argentinianul ce a aliniat câțiva timpi de 2m50s a suferit o ieșire brutal în decor, la 210km/h, ratând la mustață copacii din pădure și ieșind destul de zdruncinat din epava mașinii. Cauza accidentului nu a fost analizată.

Duminică, 2 septembrie 1956. O primă linie Ferrari, cu Fangio, Castellotti și Musso indica cine deține cea mai iute mașină, dar Peter Collins era abia în poziția a 7-a, la 3.4s de liderul echipei. Stirling Moss se găsea la extremitatea liniei secunde, în poziția a 6-a.

Tinerii „lei” ai lui Enzo, Castellottti și Musso, au preluat conducerea de la început, cu Fangio mulțumit în poziția a treia. Până în turul 4 Moss a stat cuminte pe locul 5, Collins pe 6. Totul indica un duel la aspirație nebun precum în 1954. Lupta roată la roată dintre cei doi italieni promițători le-a ruinat trenul spate și în turul 5 ambii au intrat la standuri. Moss a preluat conducerea cu surprinzătorul Vanwall al lui Harry Schell pe coada sa, Fangio conservator pe poziția a treia, iar Collins urcând pe 4. Britanicul a ales să stea la cutie, ca simplu observator al luptei la aspirație dintre Maserati și Vanwall, și el și Fangio „întrebându-se cât de mult îi vor ține anvelopele”.

Numai până în turul 11 pe Peter, ce a fost forțat să efectueze un pitstop cu trenul spate distrus. Reminescențe de la Pedralbes 1951 începeau să tulbure liniștea echipei. Pentru prima dată în istorie, Vanwall preluase conducerea unui GP, dar „Moss și Fangio erau exact pe coada sa, iar în următoarele 6 tururi doar câțiva metri au despărțit cele trei mașini,” notează Denis Jenkinson.

Prima lovitură de teatru vine în a 18-a buclă. Fangio încetinește dramatic, apoi se retrage la boxe indicând mecanicilor care veniseră să îi schimbe pneurile că alta era problema: coloana de direcție cedase. Foarte posibil aceeași problemă cauzase și ieșirea sa în decor de sâmbătă. O rafală scurtă de ploaie îl face pe Schell să devină dintr-o dată prudent, iar Moss nu așteaptă de două ori șansa ivită și în turul 20 avea 10s în fața plutonului. Musso și Collins urcaseră pe 3 și 4. Din fața garajului Ferrari, Juan-Manuel Fangio privea cu înfrigurare cum mai tinerii britanici se duelează pentru coroana ce considera că i se cuvine lui.

Turul 28: Schell intră la boxe pentru realimentare și revine exact în fața lui Collins, care îl sare în următorul tur. Musso este chemat între timp la standul Ferrari pentru a i se inspecta anvelopele. Fangio este pregătit să preia mașina italianului, dar acesta refuză și demarează în trombă. Moss conducea în acest moment cu peste 1min în fața lui Musso și Collins. Dacă GP-ul se încheia așa Stirling ar fi devenit campion mondial la egalitate de puncte cu Fangio, dar având avantajul unui loc secund în plus (argentinianul avea și el un loc secund la Monaco, dar împărțise mașina cu Castellotti).

Apoi a venit momentul cheie al întrecerii. Peter Collins intră la boxe în turul 35 pentru a înlocui pneul stânga față, dar surpriză! Coboară din mașină și i-o oferă lui Fangio, care deși surprins pe moment nu așteaptă de două ori și sare la volan. „Am fost uluit când mi-a înmânat mașina,” explică argentinianul. „Dar nu m-am oprit ca să chestionez asta pe moment. Nu știu dacă aș fi procedat la fel dacă aș fi fost în locul lui. Collins era pilotul-gentleman… L-am luat doar în brațe și l-am sărutat, apoi am urcat la volan și am continuat cursa, terminând al doilea.”

„Nu s-a îndoit nicio clipă că așa e corect,” îi povestea soția sa, Louise King, lui Nigel Roebuck. „Poate că era mai ușor să fii un sportiv desăvârșit în acele vremuri, pentru că banii erau puțini, și băieții nu pentru bani concurau oricum. Peter îl venera pe Fangio și în plus avea numai 24 ani. Nu simțea că e nevoie urgent să câștige campionatul, dorea mai mult să câștige curse. Spiritul de echipă era foarte important pentru el, iar, deasupra tuturor, era important ca un pilot Ferrari să câștige campionatul. Probabil asta nu ar avea sens pentru piloții de azi…”

Moss continua neabătut în frunte, când deodată, în turul 45, mașina a încetinit subit în Lesmo. Rămăsese fără benzină! Spre norocul său, chiar în acel moment trecea pe acolo Maserati-ul lui Luigi Piotti. Acesta a oprit și a împins cu nasul mașinii sale până la boxe Maserati-ul liderului. Pentru a nu pierde foarte mult timp, doar 25l au fost introduși în rezervor și Stirling a revenit pe pistă pe locul secund, la mică distanță de Musso, ce trăgea nebunește. Două tururi mai târziu, în timp ce ieșea din zona sudică a ovalului Ferrari-ul-Lancia D50 al italianului virează brusc într-un mod ciudat , un pneu explodează, iar mașina o ia de-a latul de pe linia dreaptă către zona boxelor, oprindu-se la câțiva centimetri de zidul de beton.

Moss revine în poziția sa dinainte de pitstop, Fangio urcă pe doi. De la standul de comandă Maserati i se fac semne disperate britanicului să o lase mai moale, argentinianul fiind la peste 20s mai în spate. Dar cum Fangio mergea la maxim, distanța se înjumătățește, Moss o calcă ceva mai hotărât și trece linia de sosire învingător, cu numai 6s avans și doar 2l de benzină rămași în rezervor.

Al patrulea titlu mondial fusese și cel mai norocos, dar și cel mai greu de obținut pentru El Chueco. La scurt timp după încheierea sezonului, Enzo Ferrari declara presei: “Nu-l vom avea în echipă pe campionul mondial. Nu îl vom avea pentru că nu avem destui bani!”. Juan-Manuel va trece în tabăra rivalilor de la Maserati și cu un 250F în sfârșit ajuns la maturitate va domina sezonul 1957.

Peter Collins nu va mai avea niciodată șansa de a deveni campion. La Nurburgring, in 1958, încercând să țină ritmul impus de Tony Brooks în speranța că asta îl va ajuta pe prietenul său Mike Hawthorn, a pierdut controlul Ferrari-ului și a coborât în eternitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.