Formula 1: Cei mai buni piloți la jumătatea sezonului 2019

Vacanța de vară a sosit, iar PitStops vă prezintă un top al piloților care ne-au impresionat în prima jumătate a sezonului 2019 din Formula 1.

Primul obstacol: cum evaluăm? Punem accentul pe constanța performanțelor sau pe vârfurile atinse? Evident, vechile criterii devenite lege pentru cei care chiar înțeleg lumea curselor de GP reprezintă axul central în jurul căruia se va construe evaluarea noastră. Pentru eficiență maximă vom utiliza disparat unele compartimente, deoarece aici e vorba de excelența în primele 12 curse ale anului, așa că piloții experimentați trebuie să plece de la o bază egală cu debutanții. Întocmai ca la Jenks și puținii săi urmași direcți, în cazul debutanților piscurile în pilotaj vor cântări mai greu decât constanța de ansamblu. Iar ca element definitoriu să nu uităm o axiomă veche de 125 de ani: mașinăria atârnă aproape întotdeauna mai greu în balanță decât cel care o ghidează de la volan.

Mențiune

Gorge Russell ar fi putut intra în top 10. Dar lamentabilul material tehnic pus la dispoziție de Williams și îndoielile privind nivelul la care se mai află azi Robert Kubica plus diferențele dintre șasiurile celor doi și diferitele piese utilizate de-a lungul anului îl îndepărtează pe juniorul britanic de această acoladă.

10. Lando Norris

Ratează la mică distanță titlul de cel mai bun debutant în special din cauza diferențelor dintre performanțele din calificări și celor din cursă. Prezența lui James Key-un as în a nimeri cel mai bun set-up din punct de vedere aero prin care să maximizeze astfel viteza de intrare în viraje, a fost o mană cerească pentru simpaticul Lando. Englezul nu se comportă ca un debutant în discuțiile prin radio cu echipa, este mai mereu hipercritic la adresa sa și în materie de viteză pe un singur tur-în special de când McLaren a debutat noua suspensie POU este un etalon, chiar dacă are nevoie de evidentele șlefuiri ce se vor produce o dată ce va căpăta destulă experiență. Şchioapătă câteodată în materie de racecraft, iar asta l-a împiedicat să urce mai sus.

9. Alexander Albon

Un tip de modă veche în abordare, din tagma celor rari ce merg mai mereu la limita extremă și uneori sar calul, ajungând în parapeți în antrenamentele libere, tocmai pentru a testa care e acea linie fină dintre ridicol și măreț. Dar întocmai ca Peterson și Gilles Villeneuve, nu se teme să revină din nou la limită după ce a simțit pe pielea sa care e aceasta, trăgând la fel de tare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Lui Helmut Marko i-a plăcut atitudinea asta ce îi aduce aminte de bunul său prieten Jochen Rindt și acesta este unul dintre motivele pentru care l-a promovat. O punte spate rebelă dar care iți dă totuși încredere să împingi tot timpul monopostul spre maximul potențialului nu îl deranjează deloc, ceea ce nu se poate spune și despre Gasly. Iar modul în care a mers la Hockenheim în acele condiții schimbătoare, poate concura la pilotajul anului, mai ales că a fost țintuit pe loc de strategia echipei și mutările de tipul “ori la bal ori la spital” ale celor anonimi până în momentul uscării pistei.

8. Daniel Ricciardo

Nici zâmbetul său imens de odinioară nu prea mai își face loc regulat, reflectând o stare de spirit ce nu se pliază pe așteptările pilotului, chiar dacă acele calități excepționale ce au făcut din el cel mai bun driver în 2014 și 2016 nu s-au evaporate în neant. L-a învins destul de convingător pe bine cotatul Nico Hulkenberg exact în departamentul forte al acestuia-viteza pe un tur de calificare, iar în acele momente puține în care mașina s-a dovedit una cu care se poate infiltra în dueluri la vârful clasei B a dovedit aceeași viclenie în abordare și un oportunism în cote egale cu cel etalat de conaționalul său Alan Jones. Când treci de la volanul unui monopost ce generează tone de aderență la volanul unuia pe care echipa tehnică nu îl înțelege deplin și al cărui grip mecanic e schimbător chiar de la un tip de viraj la altul, nu îți cade prea bine la început.  Şi astfel ajungi să sari peste niște limite regulamentare în duelurile roată la roată sau să cazi în anonimat pe pistă udă, chiar dacă în ultimul caz set-up-ul neadecvat și motorul pe ducă îl disculpă parțial. Una peste alta, nu chiar o jumătate de sezon cum și-ar fi dorit, dar oricând poate activa clauza care îi permite să treacă la o echipă ce stă mai bine în clasament în 2020.

7. Kimi Raikkonen

Nu am mai avut parte de mult de un Kimi care să se simtă în apele sale din perioada McLaren. E adevărat că acele câteva sutimi vitale din calificare s-au evaporat de ceva timp din arsenalul său, așa cum este la fel de real faptul că puțini piloți de calibru au fost în asemenea măsură grevați în exprimare de caracteristicile comportamentale ale monopostului. La Alfa-Romeo finlandezul nu simte că ar mai avea ceva de demonstrat și a maximizat de multe ori potențialul unei mașini căreia îi lipsesc destule de puncte de apăsare într-o manieră la care coechipierul său ,nu foarte bine cotat, decât poate visa. Asta s-a petrecut invariabil pe pistele pe care trenul față a putut fi exploatat din plin de mâna sa fină datorită presiunilor joase impuse de Pirelli (cel mai recent caz fiind Hungaroring), bineînțeles în strânsă legătură cu direcția cu demultiplicare mai scurtă pe care a cerut-o încă de la început, pentru a-și putea pune în evidență unul din punctele sale forte: transferul maselor. Ca și în anii celei de-a doua descălecări la Ferrari, vechiul Kimi este activat de poate doua-trei ori pe sezon și atunci asistăm la etalarea acelui pilotaj electrizant ce l-a transformat în cel mai iute prospect de la finele carierei lui Schumacher la Scuderia. Dar sunt prea multe necunoscute în ecuație pentru a-l putea împinge mai sus în topul nostru.

6. Valtteri Bottas

Pentru un pilot care la finele anului 2018 arăta doar ca o umbră credincioasă a lui Lewis Hamilton, să debutezi în stagiunea următoare cu o victorie fără drept de apel, pentru ca apoi să semnezi trei pole-uri consecutive, eclipsându-l exact pe etalonul exercițiului pe un singur tur al ultimului deceniu, reprezintă o realizare grozavă. Evident că vechile fisuri din armura sa nu au fost înfierate cu totul: stilul prea energic în care încearcă să echilibreze mașina din volan și accelerație duce la o uzură mai rapidă a pneurilor decât în cazul coechipierului, prins în trafic este uneori lovit de indecizie și o eroare de pilotaj are repercusiuni de lungă durată asupra psihicului său, sigilând automat întregul potențial (precum în Canada). Pe de altă parte aceste lipsuri sunt oarecum scuzate de implicarea în incidente în care vina nu e a sa  (Hungaroring) sau de favorizarea rivalului direct printr-o strategie mai favorabilă de către echipă, chiar dacă în mod involuntar. Dar până la urmă câți piloți se pot lăuda că l-au zdrobit pe Hamilton în calificări cu peste jumătate de secundă pe tur pe mașini identice sau că au putut ține pneurile în raza de operare pentru mai mult timp decât campionul mondial?  Să nu uităm că în Austria, cu un Mercedes compromis din cauza problemelor de răcire a extras maximum posibil, iar în Ungaria fără micul acroșaj provocat de Leclerc, Lewis Hamilton nu ar fi putut pune în aplicare mult lăudata sa cursă tactică.

5. Charles Leclerc

“Mi-a adus aminte de Schumacher la Suzuka 1991 prin performanța din calificările de la Hungaroring” spunea încântat un vechi inginer. Iar monegascul a demonstrat că posedă acel amalgam de calități primare excepționale dublate de o încredere în forțele sale ce nu poate fi diminuată de greșelile de pilotaj. Din cauze independente de calitatea pilotajului său ar fi trebuit să vorbim azi despre el ca despre un dublu învingător de GP, dar un injector în Bahrain și o strategie de o rigiditate îndoielnică pe Red Bull Ring i-au barat drumul. Stilul său mai comun de pilotaj decât cel al coechipierului, ce are similitudini cu cel al lui Alonso sau Schumacher pentru modul în care poate neutraliza subvirarea i-a oferit un mare avantaj din momentul în care Ferrari a început să opereze modificări la balansul mașinii ( Paul Ricard), mutarea centrului de presiune mai spre față nederanjându-l. Mai înainte de asta, pe pistele ‘rear limited’ pe care tehnicienii induc voit un comportament subvirator mașinii a jucat în propria ligă ca viteză pură (Bahrain, Azerbaidjan), iar din momentul în care regulile privind duelurile pe pistă au devenit mai îngăduitoare i-a arătat lui Verstappen calea, dovedindu-se o nucă la fel de tare ca olandezul.

Abordarea sa vine invariabil și cu un revers al medaliei: destule erori în calificări sau curse tocmai pentru că din cauza lipsei de experiență încearcă să pătrundă în niște zone în care și lui Senna i-ar fi fost greu; distruge pneurile mai rapid decât alții pentru că abuzează de ele în momente în care asta nu era necesar, mergând uneori inegal pe durata aceluiași stint, știința cursei în modul în care aceasta a fost expusă de Felice Nazzaro nefiindu-i încă familiară. Să sperăm că o dată cu rutinarea completă nu va pierde din viteza pură, așa cum s-a întâmplat în multe cazuri.

4. Sebastian Vettel

Performanțele exemplare din ultimele două GP-uri au încheiat pentru el o primă parte a unei stagiuni în care debuta drept favorit la titlu, pentru ca realitatea tehnică să îl readucă cu picioarele pe pământ. Ca și Kimi, dar nu într-o măsură atât de mare, potențialul său real este sigilat de caracterul monopostului pe care îl pilotează. Iar începând cu Paul Ricard, intervențiile Ferrari la mașină au dezechilibrat fără voie balanța, mutând mingea în ograda lui Leclerc. Abia după ce tehnicienii au fost de acord ca germanul să ruleze cu vechile setări ale suspensiei față și un unghi de atac diferit al aripii la care s-a adăugat mutarea punctelor de prindere ale bratelor superioare ale suspensiei față,( Hockenheim) Seb a revenit în joc, dovedind același racecraft formidabil ocazional mergând pe linia mai subtilă a lui Nazzaro, Varzi și Lauda. Scoțând din calcule anomaliile (precum ghinioanele tehnice din Franța, Austria, Germania sau accidentul lui Leclerc de la Baku),  conduce cu 5 la 3 în lupta directă din calificări cu un coechipier mai adulat de presa din Albion (poate și pentru că Vettel e german, nu?), dar și de fanul comun. Ca și în alte cazuri celebre, în momentul în care mașina îi oferă încredere pentru a-și pune în practică toate trucurile este cel puțin egalul și de cele mai multe ori superiorul oricărui pilot din era actuală în materie de viteză absolută.

Dar cum asta nu se poate întâmpla prea des la o echipă precum Ferrari 2019, frustrările își fac apariția, generând erorile de apreciere din Bahrain și Silverstone, dovada vie că arta improvizației mai are încă necunoscute pentru el. Dar până la urmă nici Lauda sau Prost nu s-au descurcat mai bine în astfel de situații.

3. Carlos Sainz

Unul dintre cei mai constanți performeri ai sezonului, spaniolul a etalat o abordare a la Prost chiar dacă aplicația efectivă (a se citi stilul) este a lui Mansell și Keke Rosberg. În el McLaren a găsit un nou războinic neobosit, după ce la finele anului 2018 l-a pierdut pe cel mai bun al epocii. Politica de evaluare a upgrade-urilor în sesiunile de vineri l-a avantajat imvoluntar pe mai tânărul său coechipier, la fel ca și caracteristicile comportamentale ale monopostului în anumite faze ale evoluției, iar asta s-a văzut în unele sesiuni de calificări. Dar în regim de cursă a maximizat mai toate șansele ivite, cauze independente de pilotajul său( cedarea MGU-K în Australia sau apărarea prea robustă a lui Verstappen în Bahrain) limitând numărul de puncte ce le-ar fi putut acumula. Cel mai convingător concurent din “clasa B” și-a finisat stilul impetuos, bazat în esență pe reflexe de felină, intuiție și întinderea corzii la maxim, devenind un pilot mult mai complet, cu o manieră de a înșira tururi la limita posibilităților mașinii în regim de cursă ce emulează caracteristica dominantă a abordării celui mai faimos pilot spaniol de F1.

2. Lewis Hamilton

Rămâne cel mai bun pilot din lume în activitate, dar marjele sunt minuscule acum la vârf, iar oscilațiile au fost mai pronunțate ca în trecut. Piscurile atinse se apropie de cele din 2018( oportunismul din Bahrain, finalul stintului secund la Silverstone, poate defensiva pe pneuri nepotrivite de la Monaco), dar sunt mai rare ca în trecut. În plus, căderile în derizoriu din Germania și surclasarea sa de către Bottas pe piste pe  care finlandezul nu ar fi trebuit să sufle în fața sa, la ecarturi neverosimile câteodată (Barcelona) îl îndepărtează de locul 1 în clasamentul nostru. Superioritatea monopostului Mercedes (cel mai rapid în race trim în 9/10 din 12 cazuri) a sigilat oarecum excelența sa în aceeași măsură în care a făcut-o și stilul constant în a-și da cu stângul în dreptul al celor de la Ferrari.

Bineînțeles că acele calități primare superbe nu s-au diminuat brusc, arta improvizației de moment este stăpânită în același mod sigur, iar ca racecraft-dacă luăm în calcul toate variabilele notabile, nu există superiori în acest moment în F1 și prea puțini îi iau fața în acest departament din 1950 până acum. Cursivitatea stilului și modul în care poate ține în frâu un spate supravirator sunt vinovate de superioritatea sa asupra lui Bottas în regim de cursă, mai puține input-uri generând evident un stress mai mic asupra pneurilor. Poate că în a doua parte a sezonului îl vom vedea constant în situații dificile care să scoată la suprafață adaptabilitatea uriașă a unuia dintre cele mai pure talente din istoria F1.

1. Max Verstappen

Există o furie calculată în tot ce scoate din joben pe pistă și o încredere în sine ce face ca tânărul Max să nu poată concepe că există altcineva mai bun ca el în lume în acest moment. Acesta e Moll, Senna, Schumacher, oameni ce nu dau doi bani pentru respectul acordat adversarilor pentru că mentalul lor nu conține acea setare ce impune frânarea manierei în anumite momente.

Aproape că nu a pus o roată în afara pistei ( singura excepție poate fi considerată Germania), maximizând potențialul unei mașini imperfecte și uneori chiar păcălind telemetria într-un stil având reminiscențe cu Senna în anii McLaren, reușind în anumite viraje să treacă cu o viteză pe care sofisticatul software Red Bull nu o prevedea. A rezultat astfel o stagiune a cărei excelență poate emula realizările altor tineri furioși dornici de afirmare: Moss în 1956, Clark în 1962 sau Schumacher în 1992. Căci piscurile urcate( victoriile improbabile  din Austria și Germania, pole-ul de la Hungaroring, ritmul de la Monaco, viteza în race trim din China)  nu sunt depășite de nimeni în acest sezon și stau mărturie curbei ascendente urmate după accidentul de la Monaco 2018, dovedind că resursele sale sunt uriașe în departamentul calităților primare intrinseci, dar devin nebănuit de periculoase pentru adversari în departamentul mai puțin expus al calităților de suport. Rebelul fără cauză din trecut ce ne făcea să îl comparăm cu Guy Moll arată că tinde acum către Bernd Rosemeyer. Cel mai bun pilot din branșă? Încă puțin și va ajunge și în această postură…